CESCUTA

O familie a plecat intr-o excursie in Anglia pentru a cumpara ceva dintr-un frumos magazin de antichitati, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la casatorie.
Amandurura le placeau antichitatile si produsele din argila, ceramice, in special cestile de ceai.
Au observat o ceasca exceptionala si au intrebat:”Putem sa vedem cescuta aceea? Nu am vazut niciodata ceva atat de frumos.”
In timp ce doamna le oferea ceea ce cerusera, cescuta de ceai a inceput sa vorbeasca: “Voi nu puteti sa intelegeti. Nu am fost de la inceput o cescuta de ceai. Candva am fost doar un bulgare de argila rosie. Stapanul m-a luat si m-a rulat, m-a batut tare, m-a framantat in repetate randuri iar eu am strigat: “Nu face asta!”,“Nu-mi place!” “Lasa-ma in pace,” dar el a zambit doar si a spus cu blandete:“Inca nu!”
Apoi, ah! Am fost asezata pe o roata si am fost invartita, invartita, invartita. ”Opreste!” Ametesc! O sa-mi fie rau!” am strigat. Dar stapanul doar a dat din cap si a spus, linistit:”Inca nu.” M-a invartit, m-a framantat si m-a lovit si m-a modelat pana a obtinut forma care i-a convenit si apoi m-a bagat in cuptor. Niciodata nu am simtit atata caldura. Am strigat, am batut si am izbit usa .. “Ajutor! Scoate-ma de aici!” Puteam sa-l vad printr-o deschizatura si puteam citi pe buzele sale in timp ce clatina din cap dintr-o parte in alta:”Inca nu.” Cand ma gandeam ca nu voi mai rezista inca un minut, usa s-a deschis. Cu atentie m-a scos afara si m-a pus pe raft… am inceput sa ma racoresc. O, ma simteam atat de bine!” Ei, asa este mult mai bine” m-am gandit. Dar, dupa ce m-am racorit, m-a luat, m-a periat si m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut ca ma sufoc. “O, te rog, inceteaza, inceteaza, am strigat!” EL doar a dat din cap si a spus: “Inca nu!”
Apoi, deodata m-a pus din nou in cuptor. Numai ca acum nu a mai fost ca prima data. Era de doua ori mai fierbinte si simteam ca ma voi sufoca. L-am rugat. Am, insistat. Am strigat. am plans, eram convinsa ca nu voi scapa. Eram gata sa renunt. Chiar atunci usa s-a deschis si EL m-a scos afara si, din nou, m-a asezat pe raft, unde m-am racorit si am

asteptat si am asteptat intrebandu-ma:”Oare ce are de gand sa-mi mai faca?”
O ora mai tarziu mi-a dat o oglinda si a spus:”Uita-te la tine.” Si m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasa. Sunt frumoasa!!!
El a vorbit bland: “ Vreau sa tii minte, stiu ca a durut cand ai fost rulata, framantata, lovita, invartita, dar, daca te-as fi lasat singura, te-ai fi uscat. Stiu ca ai ametit cand te-am invartit pe roata, dar, daca m-as fi oprit, te-ai fi desfacut bucatele, te-ai fi faramitat. Stiu ca a durut si ca a fost foarte cald in cuptor si neplacut, dar a trebuit sa te pun acolo, altfel te-ai fi crapat. Stiu ca mirosurile nu ti-au facut bine cand te-am periat si te-am colorat peste tot, dar, daca nu as fi facut asta, niciodata nu te-ai fi calit cu adevarat. Nu ai fi avut stralucire in viata. Daca nu te-as fi bagat pentru a doua oara in cuptor, nu ai fi supravietuit prea mult fiindca acea intarire nu ar fi tinut. Acum esti un produs finit. Acum esti ceea ce am avut in minte prima data cand am inceput sa lucrez cu tine.”
Morala este aceasta:
Dumnezeu stie ce face cu fiecare dintre noi. EL este OLARUL, iar noi suntem argila LUI. EL ne va modela, ne va face si ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrari perfecte care sa implineasca buna, placuta sfanta SA voie.
Daca viata pare grea si esti lovit, batut si impins aproape fara mila; cand lumea ti pare ca se invarteste necontrolat; cand simti ca esti intr-o suferinta ingrozitoare, cand viata pare cumplita, fa-ti un ceai si bea-l din cea mai draguta ceasca, aseaza-te si gandeste-te la cele citite aici si apoi discuta putin cu OLARUL.
“Asta imi este toata misiunea si rostul pe pamant, pentru care m-a inzestrat cu daruri – desi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate partile, ca sa propovaduiesc iubirea lui Dumnezeu si sfintirea oamenilor prin iubire. De alte ganduri si rosturi sunt strain.” (Parintele Arsenie Boca)

( Cescuta , sursa internet)

ZANE, SPIRIDUSI, FEERIE

fantasticul face parte din noi 
zane spiridusi 
feti frumosi si 
ilene cosanzene 
.... 
povestile nu se se schimba 
ci cei care le asculta invata sa auda 
si altfel 



De ce niciodată magia nu e veşnică? 
De ce Soarele este Soare, iar Luna este Lună? 
De ce uneori Stelele strălucesc altfel, ca şi o apăsare şi de ce cad asemeni unei lacrimi fără de sfârşit împrăştiindu-se în noi în mii de fărâme? 
De ce mor oamenii, iar cei care nu pot muri, unde se duc? 
De ce atunci când ochii ei sunt plini de tristeţe ai lui sunt plini de neputinţă? 
De ce plâng îngerii? 
De ce iubirea uneori înseamnă rămânere, iar alteori înseamnă rămânere în noi? 
De ce lumea nu mai crede în basme? 
De ce zânele nu mai vor să se lase văzute? 
De ce vrăjitorii nu mai au magii, iar magiile nu mai au vrăjitori? Sandrina-Ramona Ilie 

 

Poveste in culori. 

Am revazut "The Lake House"... cred ca a fost a patra sau chiar a cincea oara... de fapt nu conteaza... de fiecare data aceeasi idee imi ramane : cand iubesti, nimic nu este greu, totul se intampla... trebuie doar sa vrei si sa ai curaj... Si da... putem crede in povesti... Ce castigam ? Nu stiu exact... stiu insa doua lucruri : ca nu ai ce pierde si mai stiu ca macar ai putea incerca sa castigi ceva... deci... astazi o sa cred in povesti cu zane... la unul din capetele noptii, dintr-o joaca de ingeri, se naste o minune... 

Priveste-ma in timp ce tin pe umeri un curcubeu... asa... zambesti frumos si nu te miri ca in dreapta mea se insereaza in nuante de violet, iar din stanga imi rasar doi sori portocalii... totul e firesc... la fel si marea verde din ochii mei, la fel si licuricii ce-ti stropesc rasul in lumini albastre... 
Taci... pe buze iti rasare un cuvant soptit perfect, iar pe obrazul alb iti infloreste in alb imaculat un crin micut... te sarut cu rosu incandescent pe gura fierbinte, apoi te pictez pastelat in galben si in roscat pe un nor pufos in forma de infinit... cu un suspin imi inchizi sufletul intr-al tau si iubirile noastre se prefac in luceafarul de dimineata... 

Vezi ca poti sa visezi? Da, in somnul tau se naste o poveste cu zane si cu ingeri, iar la celalalt capat al noptii, un spiridus se joaca in culori cu o minune... 
Alex 

 

Zana curcubeului 
de Tincuta Horoceanu Bernevic 

Sus în cer pe-un nor de puf 
Şi stăpână pe văzduh, 
Locuieşte-o zână mică, 
Firavă şi subţirică. 
Mâini gingaşe ca de floare, 
Plete galbene de soare, 
Ochi de peruzea, senini, 
Pielea albă ca de crini. 
Din rochiţa ei de flori 
Se tot scutură culori 
Şi se-nşiră peste zare 
Curcubeie de petale! 



Hora Zânelor 

Spiritele pădurii ,de Floarea Cărbune 

Jos în poieniţă, 
Aşezat pe o căpiţă 
Ce miroase-a fân cosit, 
Cântă Pan, 
Pan cel vestit... 
Cântă la un nai vrăjit. 

Peste creste de pădure, 
Soarele coboară lin 
Spre amurg, şi... 
Melodia lui ascultă 
Ce se-ntinde peste munţi, 
Pe aripi de vânt purtată... 

Sunetele se-mpletesc 
În mici sfere ce plutesc 
Suie-albastră spre Înalt 
Vraja naiului lui Pan. 

Zânele s-au prins în horă 
Şi se-nvârt după cântat, 
Elfii în tufiş se- ascund 
Şi le- admiră pe furiş. 

 

Am crezut şi eu, cândva, că există zâne şi spiriduşi, şi multe alte făpturi minunate despre care părinţii îmi spuneau cu încredere că există, citind mereu din cărţi frumoase. Am aflat astfel că ele nu se aflau doar în curtea noastră, ci în toată lumea! Şi am mai aflat astfel că, pe lângă cele pe care le cunoşteam din curte şi din parc, mai erau locuri minunate în lume, care se numeau: mare, câmp, crâng, pădure, ceruri, stele. Şi fiecare era stăpânit de o făptură minunată, care ţinea ordinea, curăţenia şi dreptatea în „casa” sa...Şi mi-am dorit şi eu să fiu, mai mult decât orice pe lumea asta,Zâna Pădurii, pădure pe care într-un târziu am văzut-o şi eu... Pădurea cu brazi mulţi-mulţi... cu poieni cu flori, şi fluturi, şi bărzăuni strălucitori în lumina caldă a soarelui, cu păsărele cântând minunat, plimbându-te cu fluierul lor când sus-sus, când în toate părţile din depărtare şi apoi imediat din nou aici, lângă noi... pentru ca imediat să mai auzi un pic mai departe o ciocănitoare... ca prin fundul curţii noastre, în zarzărul bătrân care mai făcea doar câteva flori când era pe început de primăvară... 



Şi mai târziu, când mergeam la ţară, am auzit de la moşu’ Vasile şi de la tan’Lenuţa deZâna Florilor... de Regina Albinelor şi Gospodina Furnicilor... ştiţi?! era tot un fel de regină, dar era mai gospodină.. cam aşa cum voia mămica să fiu şi eu... da’cee?!... nu aveam timp şi nu băga chiar nimeni de seamă... 
…Şi mai era Zâna Zorilor, cu rochiţa ca zorelele... 
Dar şi Zânele Rele... pe care oamenii nu le mai numeau zâne, ci duhuri, pe care trebuia să le îmbunezi, cerându-i lui Doamne-Doamne să le dea putere să facă numai lucruri bune, şi să învăţ şi eu aşa… să fac numai lucruri bune. Ca Fata Moşului... Adică să fiu ordonată, să fac curat în locul în care stau, să dau firimituri păsărelelor, să nu urăsc gândacii, să nu omor fluturii, să iubesc şoriceii... 
Şi anii au trecut. Şi cu cât treceau mai mulţi, cu atât îmi era mai drag de amintirile mele cu zâne, cu iele, cu pitici veseli sau sfătoşi, cu... şi cu... 



Şi vedeam mereu zânele, şi voalurile lor strălucitoare, simţeam mereu cum fiinţe splendide mă înconjoară într-un balon cu irizaţii uluitoare care iarna, uneori, mă făcea un pic mai călduţă (ce păcat că simţeam asta atât de rar!), chiar dacă vântul mă ducea fără să mă pot împotrivi.. 
Am aflat apoi că unii oameni le numesc entităţi.. Şi că mulţi le vedeau şi ei – doar că nu şi cei din jurul meu!! Nu, nu vedeau niciodată ceea ce vedeam eu, nu auzeau, nu miroseau aşa... 
Am aflat apoi de moşii pământurilor... Dar nu am aflat mult timp care era diferenţa între toţi aceşti vechi prieteni ai mei... 
Dar a venit şi vremea cunoaşterilor... Doar că oamenii din jur păreau să le urască, să nu vorbească despre ele, de frică ca nu cumva să le apară... să se facă de ruşine că sunt un fel de copii care nu au crescut de loc... 
Cristiana Pavel 

 

Cine A Deschis Povestile In Zane? 
de Florin DeRoxas 

cine a deschis povestile in zane, 
cine oare le-a inventat? 
spune-mi daca stii straine, 
chiar daca inca nu te-am intrebat. 

prima zana e ste mereu mama, 
a doua e iubita mea, 
a treia inca n-am gasit-o, 
a patra nu va exista. 

intrebarea fundamentala este: 
cine a deschis povestile in zane, 
cat timp n-am fost acasa, 
cine? 

tu te-ai ascuns sa nu te mai intreb, 
dar Strumful Nataflet mi-a spus, 
ca suparandu-te ca nu esti zana, 
ai deschis povestile si te-ai ascuns 



“Zână a fluturilor, 
Zână a macilor, 
Zână a gândacilor, 
Scapă-ne de război! 
Zână a albinelor, 
Zână a poienilor, 
Zână a livezilor, 
Scapă-ne de noi!“ 

...Aş dori să mă mai nasc odată, 
Să fiu o undă de mirare ce poate intr-o clipă să explodeze în miliarde de-ntrebări! 
Să umple lumea, să nască curiozitate, apoi avânt, şi zbor, 
Si să culeagă rodul din ceruri, acas’ să-l poarte 
Lasându-l să vegheze apoi, sămânţă vie 
Si altor generaţii de oameni mirători!.. 

SI-AM INCALECAT PE-O ALBINA , 
SI V-AM SPUS O POVESTE FARA RADACINA ! 

E SAMBATA, M-AM JUCAT PUTIN, DAR MI-A FACUT PLACERE. DUPA PAREREA MEA NICIODATA NU INCETAM SA FIM COPII, ASA CA E BINE, DIN CAND IN CAND, SA RETRAIM MOMENTE DE POVESTE. 

PARADISUL UNEI DUNE DE NISIP.....

Un tânăr nor se născuse în toiul unei mari furtuni peste Mediterana. Nici n-a avut timp să crească însă acolo, că un vânt puternic a împins toţi norii înspre Africa.

De îndată ce norii au atins continentul, vremea s-a schimbat. Un soare strălucitor scânteia pe cer şi, întinse sub nori, se răsfăţau dunele aurii ale Saharei. Cum în deşert nu ploua aproape niciodată, vântul a continuat să împingă norii către pădurile din sud.

Între timp, aşa cum se întamplă şi cu tinerii oameni, tânărul nor a hotărât să-şi părăsească părinţii şi vechii prieteni, ca să descopere lumea.

- Ce faci?, a strigat vântul. - Deșertul e la fel peste tot. Întoarce-te lângă ceilalți nori și o să megem toți în Africa Centrală, unde sunt munți și arbori! Dar tânărul nor, un rebel înnnăscut, a refuzat să-l asculte și, încet, a lunecat până a găsit o briză blândă și generoasă, care i-a permis să ajungă peste dunele aurii de nisip. După multă fâțâială încolo și încoace, a observat că una dintre dunele de nisip îi zâmbea. El a văzut că duna era și ea tânără, nou formată de vântul care tocmai trecuse pe acolo. Și el s-a îndrăgostit, atunci și acolo, de părul ei cel auriu. - Bună dimineața, zise el. Cum e viața acolo, jos? - Am tovărășia celorlaltor dune, a soarelui și a vântului și a caravanelor care trec uneori pe aici. Uneori e chiar fierbinte, dar e totuși suportabil. Cum e viața acolo, sus? - Avem și aici soare și vânt, dar lucrul bun e că eu pot călători pe cer și pot vedea multe lucruri. - Pentru mine, zise duna, viața e scurtă. Când vântul se va întoarce dinspre păduri, voi dispărea. - Și asta te întristează? - Mă face să simt că nu am un rost în viață. - Și eu simt la fel. De îndata ce alt vânt va veni, voi merge spre sud și mă voi transforma în ploaie; dar îsta e destinul meu. Duna a ezitat un moment, apoi a spus: - Știi tu oare că noi, în deșert, numim ploaia, paradis? - Nu aveam idee că aș putea fi vreodată așa de important, zise mandru, norul. - Am auzit alte dune bătrâne povestind despre ploaie. Ele spun că, după ploaie, suntem acoperite cu iarbă și flori. Dar eu nu voi trăi niciodată asta, pentru că în deșert plouă atât de rar. A fost de data asta rândul norului să ezite. Apoi a zâmbit larg și a zis: - Dacă vrei, aș putea să fiu acum ploaie peste tine. Știu că abia am ajuns aici, dar te iubesc și aș vrea să stau aici pentru totdeauna. - Când te-am zărit prima dată pe cer, m-am îndrăgostit și eu de tine, zise duna. Dar dacă îți vei transforma în ploaie frumosul tău păr alb, vei muri. - Dragostea nu moare niciodata, zise norul. Este transformată și, pe de altă parte, vreau să-ți arăt ce este paradisul. Și el începu să mângâie duna cu mici picături de ploaie, astfel încât să stea împreună cât mai mult, până când apăru un curcubeu. În ziua următoare micuța dună era acoperită de flori. Alți nori care treceau spre Africa au crezut că trebuie să fie o parte din pădurea pe care o căutau și au mai scuturat niște ploaie. Douazeci de ani mai târziu, duna fusese transformată într-o oază care împrospata trecătorii cu umbra copacilor săi. Și astea toate, pentru că, într-o zi, un nor s-a îndrăgostit și nu s-a temut să-și dăruiasca viața acestei iubiri. Autor: Paulo Coelho - Ce faci?, a strigat vântul. - Deșertul e la fel peste tot. Întoarce-te lângă ceilalți nori și o să megem toți în Africa Centrală, unde sunt munți și arbori! Dar tânărul nor, un rebel înnnăscut, a refuzat să-l asculte și, încet, a lunecat până a găsit o briză blândă și generoasă, care i-a permis să ajungă peste dunele aurii de nisip. După multă fâțâială încolo și încoace, a observat că una dintre dunele de nisip îi zâmbea. El a văzut că duna era și ea tânără, nou formată de vântul care tocmai trecuse pe acolo. Și el s-a îndrăgostit, atunci și acolo, de părul ei cel auriu. - Bună dimineața, zise el. Cum e viața acolo, jos? - Am tovărășia celorlaltor dune, a soarelui și a vântului și a caravanelor care trec uneori pe aici. Uneori e chiar fierbinte, dar e totuși suportabil. Cum e viața acolo, sus? - Avem și aici soare și vânt, dar lucrul bun e că eu pot călători pe cer și pot vedea multe lucruri. - Pentru mine, zise duna, viața e scurtă. Când vântul se va întoarce dinspre păduri, voi dispărea. - Și asta te întristează? - Mă face să simt că nu am un rost în viață. - Și eu simt la fel. De îndata ce alt vânt va veni, voi merge spre sud și mă voi transforma în ploaie; dar îsta e destinul meu. Duna a ezitat un moment, apoi a spus: - Știi tu oare că noi, în deșert, numim ploaia, paradis? - Nu aveam idee că aș putea fi vreodată așa de important, zise mandru, norul. -

FRUMUSETEA INIMII

Se povesteste ca intr-o zi un tanar s-a oprit in centrul unui mare oras si a inceput sa le spuna trecatorilor ca are ce-a mai frumoasa inima din lume! Nu dupa mult timp,in jurul lui s-au strans o multime de oameni care-i admirau inima! Era intradevar perfecta! Toti au cazut de acord ca era ce-a mai frumoasa inima pe care au vazut-o vreodata! Tanarul era mandru de inima lui si nu contenea sa se laude singur cu ea! Deodata de multime s-a apropiat un batranel! Cu glas linistit el a rostit ca pt sine:"Si totusi perfectiunea inimii lui nu se compara cu perfectiunea inimii mele!" Oamenii au inceput sa-si intoarca privirile spre inima batranelului! Pana si tanarul a fost curios sa vada inima ce indraznea sa se compare cu a lui! Era o inima puternica ale carei batai ritmate se auzeau pana departe. Dar era plina de cicatrice,si erau locuri unde bucati din ea fusesera inlocuite cu altele care nu se potriveau chiar intru totul! Liniile de unire dintre bucatile straine si inima batranelului fiind sinuoase,chiar si colturoase pe alocuri! Ba mai mult,din loc in loc lipseau bucati intregi lasand sa se vada rani larg deschise,inca sangerande! "Cum poate spune ca are o inima mai frumoasa?" Isi sopteau uimiti oameni! Cred ca glumeste!spuse tanarul dupa ce a examinat atent inima batranelului! Priveste la inima mea!este perfecta! Pe cand a ta este toata o rana,numai lacrimii si durere! Da! A spus bland batranelul! Inima ta arata perfect,dar nu mi-as schimba-o niciodata cu inima ta! Vezi tu!fiecare cicatrice de pe inima mea reprezinta o persoana careia i-am daruit dragostea mea.. Rup o bucata din inima mea si i-o dau omului de langa mine,care adesea imi da in schimb o bucata din inima lui,ce se potriveste in locul ramas gol in inima mea! Dar pt ca bucatile nu sunt masurate la milimetru,raman margini colturoase pe care eu le pretuiesc nespus de mult! Deoarece imi amintesc de dragostea pe care am impartasit-o cu cel de langa mine! Uneori am daruit bucati din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic in schimb,nici macar o bucata din inima lor! Acestea sunt ranile deschise din inima mea! Pt ca a-i iubi pe cei din jurul tau implica intotdeauna un oarecare risc! Si desi aceste rani sangereaza inca si ma dor,ele imi amintesc de dragostea pe care o am pana si pt acesti oameni! Cine stie,s-ar putea ca intr-o zi sa se intoarca la mine si sa umple locurile goale cu bucati din inimile lor! Intelegi acum dragul meu care este adevarata frumusete a inimii? A incheiat cu glas domol si zambet cald batranelul! Tanarul a ramas tacut deoparte,cu obrazul scaldat in lacrimi! S-a apropiat atunci timid de batranel,a rupt o bucata din inima lui perfecta si i-a intins-o cu maini tremurande! Batranelul i-a primit bucata si a pus-o in inima lui.. A rupt apoi o bucata din inima brazdata de cicatrice si i-a intins-o tanarului! Se potrivea,dar nu perfect pt ca marginile erau c-am colturoase! Tanarul si-a privit inima care acum era mai frumoasa ca niciodata.. Fiindca in inima candva perfecta pulsa acum dragostea din inima batranelului! Cei doi s-au imbratisat,si-au zambit si au pornit impreuna la drum! Cat de trist trebuie sa fie sa mergi pe calea vietii cu o inima intreaga in piept,o inima perfecta dar lipsita de frumusete?

CLOPOTEII SUFLETULUI

Se povestește că, odată, cu mult timp în urmă, trăia retras în munții din China, un maestru. Era vesel tot timpul, le zâmbea tuturor celor care îi ieșeau în cale. Unul dintre elevii lui, curios fiind să afle cum de maestrul este tot timpul fericit, l-a întrebat: - Maestre, de unde acest zîmbet continuu pe chipul tău? - De la clopoțeii de vânt, răspunse maestrul. - Cum așa? - De fiecare dată când sună clopoțeii de argint de la poarta mea, mă cuprinde o bucurie fără margini! Înseamnă că vine cineva… Și sosirea cuiva, fie și doar a vântului, mă umple de fiecare dată de fericire… Gândind că ar avea în ei ceva magic, într-o noapte elevul hotărî să fure clopoțeii. Îi duse în casa lui, îi așeză la poartă și așteptă ca miracolul să se producă. Dar nu simți nimic, cănd aceștia sunară… Ba mai mult, după o săptămână sunetul clopoțeilor începu să îl enerveze din cale afară! Când totul deveni insuportabil, cuprins de remușcări, se duse înapoi la maestrul său, să-i înapoieze clopoțeii. Își ceru de nenumărate ori iertare, și când fu sigur că maestrul l-a iertat, îi puse întrebarea care îl frământa: - De ce la mine nu se întămpla nimic, atunci când sună clopoțeii? De ce nu apare bucuria pe care o văd la tine? - Dragul meu, îi răspunse maestrul, unde ai așezat tu clopoțeii? - La poarta casei mele, maestre! - Ei, vezi? Trebuia să-i așezi la poarta sufletului tău…

URIASUL CU OCHI ALBASTRI

Uriaşul cu ochi albaştri " A fost odată ca niciodată, Un uriaş cu ochi albaştri Îndrăgostit de o femeie mărunţică Ea visa să aibă o căsuţă foarte mică Cu o grădină sub fereastră Şi în grădină, mult caprifoi cu florile-n lumină. Dar, uriaşul, cu mâinile lui de uriaş Menite să înalţe un întreg oraş Nu putea construi visul femeii Adică, o căsuţă foarte mică Cu o gradină sub fereastră Şi în grădină, mult caprifoi cu florile-n lumină. Iar, într-o zi, când soarele-a apus, Ea ochilor albaştri le-a spus: "Rămâneţi cu bine!" Căci, a venit unul cu avere şi stare Şi a dus-o pe femeia mărunţică La visul ei, adică, La o căsuţă foarte mică, Cu o gradină sub fereastră Şi în gradină, mult caprifoi cu florile-n lumină. De atunci, uriaşul e singur pe lume Singur de tot Dar, şi-a dat seama Că dragostea lui de uriaş Menită să înalţe un întreg oraş, Nu ar fi putut încăpea Într-o căsuţă foarte mică Cu o gradină sub fereastră, Şi în gradină mult caprifoi cu florile-n lumină. Deci, a fost odată ca niciodată, Un uriaş cu ochi albaştri, Îndrăgostit de o femeie mărunţică Femeia... visa."

SAVANA PRIETENIEI...

M-am născut pe ploaie. Mama mă linge și mă ajută blând. Îi aud glasul plin de iubire: “Micuță impala, ridică-te și aleargă”. După doar câteva minute, m-am ridicat din iarbă. Privesc lumea pentru prima dată. Mă uit la mama. E minunată. Atât de grațioasă, suplă și puternică și… e mare. E mult mai mare decât mine. Aud un strigăt puternic, în depărtare. E tata care-si cheamă întreaga ceată de femele, lângă el. Mama îl privește cu multă dragoste. O simt că vrea să ajungă acolo, dar îmi aruncă o privire și vede că nu sunt suficient de puternic, renunță. Începe să-mi spună că, într-o zi voi fi și eu ca tata, voi fi puternic și voi avea un teritoriu al meu și voi avea… dar nu mai termină. Ochii i se umezesc. O întreb ce voi avea, sunt curios. Mama zâmbește și-mi spune că va trece mult până atunci, mai multe anotimpuri, așa că trebuie să învăț să alerg, să știu ce să mănânc, cum să mă comport și multe altele. Așa a venit seara și au trecut zilele în zbor. Eu am crescut, am văzut ploaia, m-am minunat de soarele în amurg, am privit nemărginirea orizontului și, nu în ultimul rând, am învățat să sar. Tata m-a învățat multe. Mi-a explicat cum trebuie să sar. Mi-a arătat cum să-i amețesc pe urmăritori, atunci când suntem atacați. Vânătorii sunt o problemă mare. Toți se tem de ei, chiar și tata. Eu i-am văzut până acum doar o singură dată atacând. Au prins-o pe o surioară. De atunci n-a mai apărut printre noi. Mama m-a ținut departe și n-am zărit nimic. În ziua aceea am avut prima discuție din viața mea, care m-a făcut să plâng. Mi-a spus de lei, de tigri și gheparzi. Mi-a spus să fiu atent, că vin pe nesimțite lângă noi și, când atacă, trebuie să fug spre grup și să sar cum m-a învățat tata. Sunt doar un pui, așa că am plâns… și am uitat, fiind tot timpul în siguranța turmei, în mijlocul alor mei. Dar a venit o zi plină de soare, când toți stăteau liniștiți. O pasăre plana încet pe cer, cu grație. Câțiva copaci dădeau un pic de umbră, unui mic izvor. Eu mă bucur de viață, de iarba nouă, iar lăstarii par că sunt mai gustoși acum. Mi-e sete și pășesc încet, spre apa din izvor. Nu doresc să stau mult în soare. Un pic de umbră îmi oferă mirajul și răcoarea frunzelor gingașe. Of ce bine e! Aș sta la umbră, ziua întreagă… Dar, ce se aude? Auzul meu fin a dat alarma. Îmi ridic capul, privesc printre crengi și văd. Îi zăresc tolăniți la umbră. O familie de lei! Am încurcat-o, sunt prea mic, să scap cu fuga. Trebuie să mă strecor pe unde am venit și să sper că nu voi fi observat. Mă întorc și inima mi se oprește-n piept. Un ghepard mă privește în ochi. Nu am cum să scap. Sunt la mijloc. În față ghepardul, în spate leii. Mă uit cu atenție, și-mi dau seama că ghepardul este încă pui, ca vârstă e mai mare decât mine, dar încă nu-i adult. Pe adulți mi i-a arătat mama în depărtare și i-am văzut odată și la apa mare, curgătoare. Ne privim în ochi, nu facem nicio mișcare. Prin minte îmi trec mii de gânduri. Să fug e cel mai important instinct, dar știu că e degeaba. Clipa se lungește mult, infernal de mult. Îl văd cum se pregătește să atace, să sară, se ghemuiște și mușchii îi răsar pe sub blana mătăsoasă. Eu sunt atent, mă uit fix în ochii lui, mă pregătesc să sar și eu, exact când sare el. Eu voi zbura spre vale, sper ca acolo să-mi fie mai ușor să scap. Știu că nu am șanse, dar în mintea-mi îngrozită se coboară fantasme. Parcă mă văd ascuns în râpa ce o cunosc prea bine și văd ghepardul trecând de mine. Parcă e o viziune ce se petrece aievea în fața mea. Știu că nu o să ajung până acolo, e prea departe și ghepardul este rapid. Brusc, se aude un răget din spate. N-aveam nicio șansă în fața ghepardului, dar ce mă fac și cu leul? Nu vreau să-mi întorc capul, știu că voi fi atacat exact în acea clipă. Totuși, instinctul nu mă lasă și mă răsucesc să văd leul ce rage. Nu îl zăresc, răsuflu ușurat, poate nu m-a văzut nici el. Dar… dintr-o dată, mii de clopoței de alarmă îmi sună în minte. GHEPARDUL! Mă întorc și-l văd cum fuge. Nu stau să-l urmăresc cu privirea, fug și eu în vale spre râpa cunoscută. Ajung cu greu, inima-mi bate să-mi spargă pieptul și mă ascund în râpă. Peste puțin timp, aud pașii tânărului ghepard care fuge de urgie. E urmat îndeaproape de întreaga familie de lei. S-a speriat, atunci când a auzit răgetul și apoi i-a stârnit. S-a oprit la doar câțiva pași și caută o salvare miraculoasă. Îi zăresc în privire, deznădejdea și spaima. El nu mă vede, iarba înaltă maschează râpa. Nu pot să-l las și-l strig să vină lângă mine. Din două salturi a intrat. Iar ne privim intens. Auzim leii cum îl caută. Nu știam că și gheparzii sunt o pradă. Dar el e încă pui, așa că e vânat, sau poate s-au certat familiile de vânători. Oricum, acum suntem împreună, plini de spaimă să nu fim dibuiți. Aud niște pași care se apropie. E aproape, foarte aproape. Nu îndrăznim nici măcar să respirăm. Și totuși, ne uităm unul la altul. Din fericire, pașii se îndepărtează. Nu ne-au prins, am scăpat de data asta. Dar, ce mă fac acum? Ce a fost în capul meu, să salvez ghepardul? Mă poate prinde foarte ușor. Mă privește lung, îmi zâmbește și într-un final, se întoarce și pleacă, fără să-mi facă nimic. Stau multe minute să realizez că am scăpat. Mă clatin când scot capul speriat și privesc în jur – nu este nimeni. O iau la fugă, fug și fug, cu toată disperarea care zace în mine. Alerg spre mama și spre tata. Atunci ne-am întâlnit prima dată. După aceea, l-am mai văzut de multe ori pe puiul de ghepard. Chiar dacă ne-am mai privit, niciodată n-am mai stat aproape unul de altul. Aventuri, aventuri periculoase, pentru un mic pui de impala. Tata s-a minunat când i-am povestit. Mi-a zis că ce-am pățit eu, nu s-a întâmplat niciodată până acum. Totuși, văd privirile dezaprobatoare ale tuturor celorlalți din grup. Toți mă cred un mare mincinos. Doar mama mă aprobă și mă protejează, cu dragostea-i nețărmurită. Și așa au trecut mai multe săptămâni. Leii și gheparzii au lipsit destul de mult. Dar… inevitabilul s-a produs. Grupul nostru de iezi a fost atacat de gheparzi. Am sărit așa cum m-a învățat tata, am fugit cât am putut. Ne-am risipit cu toții, apoi ne-am adunat și, în final,… cu norocul meu incredibil, doar eu m-am depărtat de turmă. Am alergat destul de mult, până când o labă grea m-a lovit puternic. Am căzut și m-am rostogolit prin iarbă. Am încercat să mă ridic, dar o nouă lovitură m-a amețit și mi-a arătat că nu mai am scăpare. M-au prins, este sfârșitul meu. Sau … poate nu. Îl zăresc pe tânărul ghepard cum mă privește. Se apropie mândru de mine, e același ghepard lângă care am stat în râpă. Eu sunt căzut, el vine… și mă mângâie. Le spune celorlalți să mă lase în pace. Îmi pune labuța pufoasă pe față, mă ajută să mă ridic și mă linge acolo unde frații lui m-au lovit, când m-au doborât. Plin de dragoste și recunoștință, îl împing ușor cu capul. - Prieteni? întreb eu. - Prieteni, șoptește el, zâmbind.....

merci Only_ wind]