FATA CU PIEZE RELE

(basm popular românesc repovestit)

          Au fost odată un împărat şi-o împărăteasă care aveau trei fete, numai bune de măritat. Dar, în vreme ce fetele din împărăţie, de vârsta lor, sau ale împăraţilor vecini, se măritau repede, la uşa lor nu poposea nici un peţitor, pentru nici una măcar, iar palatul lor ajunsese să fie un loc la tristeţii.

          Într-o zi trecu pe-acolo o bătrână, care pricepu mâhnirea împăraţilor. Ea o luă pe împărăteasă deoparte şi-i spuse:

          –Ascultă-mă cu atenţie. La noapte, după ce fetele tale se culcă, aşteaptă oleacă să adoarmă şi bagă de seamă cum dorm. Apoi să vii degrabă să-mi spui.

          Împărăteasa făcu întocmai, iar a doua zi îi povesti bătrânei ce-a văzut:

          –Fata cea mare îşi ţine mâinile sub cap, cea mijlocie le ţine încrucişate pe piept, iar mezina le ţine între genunchi.

          –Doamna mea, Copila aceasta, de la urmă, care ţine mâinile între genunchi în timp ce doarme, are o ursită rea, ce împiedică şi soarta celorlalte copile. Ea este fata cu pieze rele şi oriunde o să fie ea, acolo va fi şi pacostea şi răul pentru toată lumea, nu numai pentru zilele ei.

          După ce bătrâna plecă, sărmana împărăteasă rămase pe gânduri. Mezina însă îi zise:

          –Nu te întrista, buna mea maică. Am ascultat şi am auzit tot. Nu mai rămân nici o clipă la voi, spre amarul vostru şi nenorocul surorilor mele. Preschimbă-mi toată zestrea în bănuţi de aur şi coase-mi-i în tivul rochiei. Apoi lasă-mă să mă duc, să-mi caut de soartă.

          Draga de ea, mamă era şi pentru celelalte două, dar şi pentru mezină. O durea inima de fiecare, dar înţelese că fata cea mică vorbise cu înţelepciune. Oftă din rărunchi şi făcu întocmai. Preschimbată în călugăriţă, fata cea mică părăsi palatul şi merse cale lungă, unde o mâna durerea. Pe unde trecea şi poposea, soarta ei cea rea aducea numai nenorociri pe care ea le plătea cu bănuţii bine prinşi în hainele pe care le purta.

     

     La un moment dat, o regină care cunoştea bine oamenii luă seama mai bine la această copilă şi înţelese că dedesubtul rasei de călugăriţă se ascunde o fată de neam şi o întrebă dacă ştie să brodeze cu boabe de mărgăritar. Mezina fără de noroc răspunse că da, iar regina o opri la palatul său, dându-i de lucru. Ochii ei puteau să vadă relele care nu-i dădeau pace bietei fete şi, la un moment dat, o luă deoparte şi-i zise:

          –Copilă, ascultă o vorbă de la mine! De vreme ce te urmăreşte soarta cea pizmaşă, tu nu vei avea niciodată un trai liniştit. De aceea trebuie să găsim un mijloc să te ursească din nou ursitoarele.

          –Dar ce să fac ca ele să mă ursească iar?

          –Ţine minte ce te învăţ eu! Vezi muntele acela din depărtare? Acolo se află adunate toate ursitoarele de pe lume. Acolo se află palatele lor. Tu trebuie să mergi chiar până în vârful muntelui de-o fi nevoie, şi să-ţi găseşti ursitoarea. Să-i dai pâinea pe care ţi-o voi da eu şi să-i spui aşa: „Ursitoarea mea, care m-ai ursit, urseşte-mă din nou!” Şi să nu pleci de-acolo, orice ţi-ar face, ci să-ţi dai silinţa să ia pâinea în mâinile ei.

          Fata de împărat a făcut întocmai. Cu pâinea reginei asupra ei porni la drum, ajunse la poalele muntelui şi începu să-l urce, bătând din poartă în poartă, la fiecare palat, dar nici una dintre ursitoarele care ieşiră la ea nu se dovedi a fi cea care o menise. Când aproape că-şi pierduse orice speranţă, fata a văzut o grădină părăginită şi murdară. Cu inima strânsă de teamă a bătut şi la poarta acesteia şi, spre mirarea dar şi teama ei, răspunse o femeie răutăcioasă şi urâtă.

          –Ce te-aduce, fată, aici? Cară-te cât mai repede, că de nu, îţi rup ciolanele sau te omor!

          Sărmana copilă îi întinse pâinea şi o rugă:

          –Ursitoarea mea care m-ai ursit, urseşte-mă din nou!

          Dar fata cea haină şi urâtă nu se lăsă deloc înduplecată şi stârni un adevărat tărăboi, care le atrase imediat pe toate ursitoarele acolo. Înduioşate de blândeţea copilei de împărat şi impresionate de curajul ei, ursitoarele începură să-i ţină partea:

          –Urseşte-o, biata de ea, căci pătimeşte atât de mult, şi mai e şi de neam! Urseşte-o!

          –Nu pot! Să plece de-aici! – spuse şi, smulgându-i pâinea din mână, i-o aruncă în cap, apoi începu să arunce cu pietre în ea.

          Fata o ridică din drum şi insistă iar:

          –Ia-o, buna mea ursitoare, ia-o şi urseşte-mă iar!

          Pe de o parte mirată de atâta stăruinţă, pe de altă parte cedând rugăminţilor suratelor ei, ursitoarea cea rea luă pâinea din mâinile tremurânde ale fetei şi-i vorbi aşa:

          –Uite, te ursesc iar, aşa cum ai cerut, dar să ţii bine minte ce am să-ţi spus acum, că dacă nu vei face întocmai, a doua oară n-am să te mai pot ursi. Ia mosorul ăsta – şi-i azvârli un mosor cu fir de mătase. Nici să nu-l vinzi şi nici să nu-l dăruieşti cuiva, ci să-l dai numai pe greutatea lui adevărată. Acum du-te şi vezi-ţi de treabă!

          Fata luă mosorul şi se întoarse la regina care o învăţase numai de bine. Relele ei încetară definitiv şi începu să cunoască şi ea traiul bun şi liniştea de care nu avusese parte.

          Între timp, regele din ţara vecină se pregătea de nuntă. Toate bune şi la locul lor, dar rochia de nuntă nu putea fi terminată căci nu mai avea fir de mătase care să i se potrivească. Slujitori mulţi fuseseră trimişi în cele patru zări, să găsească aţa potrivită. Într-o bună zi aceştia poposiră şi la palatul reginei, plini de speranţă, căci auziseră că acolo exista o fată care avea aţa aceea. Spre bucuria lor, vorbele se dovediră a fi adevărate şi fata de împărat, cu mosor cu tot, porni spre ţara vecină, ca să vadă dacă, într-adevăr, firul era pe potriva rochiei.

          Ajunşi la castelul viitorului mire, mare fu bucuria tuturor când văzură că aţa era aidoma rochiei, şi întrebară fata cu ce preţ dă aşa lucru rar dar de mare ajutor, ca să-l cumpere.

          –Nu-l vând cu bani – spuse ea – ci îl vând cu cântarul. Îl dau pe greutatea lui!

          Mirat de aşa vorbă, prinţul îşi spuse că va plăti o nimica toată şi încuviinţă. Mare fu însă uimirea tuturor când văzură că talerul cu mosorul se află jos şi că bănuţii par să nu aibă nici o greutate. Aduseră saci  de aur şi obiecte de preţ, dar talerul nu se clintea din loc. Uluit dar şi intrigat, tânărul prinţ, dornic să termine odată treaba asta, se sui el însuşi pe cântar, şi abia atunci talerele se aşezară unul în dreptul celuilalt. El căută mai atent la fata din împărăţia vecină, văzu că este cu totul deosebită, şi spuse celor de faţă:

          –De vreme ce firul de mătase e aşa de preţios, cu siguranţă că nici stăpâna lui nu e mai prejos. Şi dacă acest fir cântăreşte întocmai cât mine, atunci voi luaţi mosorul şi terminaţi rochia, iar eu voi fi soţul tău, ca preţ al încrederii tale în ursita ta cea bună!