FRUMUSETEA INIMII

Se povesteste ca intr-o zi un tanar s-a oprit in centrul unui mare oras si a inceput sa le spuna trecatorilor ca are ce-a mai frumoasa inima din lume! Nu dupa mult timp,in jurul lui s-au strans o multime de oameni care-i admirau inima! Era intradevar perfecta! Toti au cazut de acord ca era ce-a mai frumoasa inima pe care au vazut-o vreodata! Tanarul era mandru de inima lui si nu contenea sa se laude singur cu ea! Deodata de multime s-a apropiat un batranel! Cu glas linistit el a rostit ca pt sine:"Si totusi perfectiunea inimii lui nu se compara cu perfectiunea inimii mele!" Oamenii au inceput sa-si intoarca privirile spre inima batranelului! Pana si tanarul a fost curios sa vada inima ce indraznea sa se compare cu a lui! Era o inima puternica ale carei batai ritmate se auzeau pana departe. Dar era plina de cicatrice,si erau locuri unde bucati din ea fusesera inlocuite cu altele care nu se potriveau chiar intru totul! Liniile de unire dintre bucatile straine si inima batranelului fiind sinuoase,chiar si colturoase pe alocuri! Ba mai mult,din loc in loc lipseau bucati intregi lasand sa se vada rani larg deschise,inca sangerande! "Cum poate spune ca are o inima mai frumoasa?" Isi sopteau uimiti oameni! Cred ca glumeste!spuse tanarul dupa ce a examinat atent inima batranelului! Priveste la inima mea!este perfecta! Pe cand a ta este toata o rana,numai lacrimii si durere! Da! A spus bland batranelul! Inima ta arata perfect,dar nu mi-as schimba-o niciodata cu inima ta! Vezi tu!fiecare cicatrice de pe inima mea reprezinta o persoana careia i-am daruit dragostea mea.. Rup o bucata din inima mea si i-o dau omului de langa mine,care adesea imi da in schimb o bucata din inima lui,ce se potriveste in locul ramas gol in inima mea! Dar pt ca bucatile nu sunt masurate la milimetru,raman margini colturoase pe care eu le pretuiesc nespus de mult! Deoarece imi amintesc de dragostea pe care am impartasit-o cu cel de langa mine! Uneori am daruit bucati din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic in schimb,nici macar o bucata din inima lor! Acestea sunt ranile deschise din inima mea! Pt ca a-i iubi pe cei din jurul tau implica intotdeauna un oarecare risc! Si desi aceste rani sangereaza inca si ma dor,ele imi amintesc de dragostea pe care o am pana si pt acesti oameni! Cine stie,s-ar putea ca intr-o zi sa se intoarca la mine si sa umple locurile goale cu bucati din inimile lor! Intelegi acum dragul meu care este adevarata frumusete a inimii? A incheiat cu glas domol si zambet cald batranelul! Tanarul a ramas tacut deoparte,cu obrazul scaldat in lacrimi! S-a apropiat atunci timid de batranel,a rupt o bucata din inima lui perfecta si i-a intins-o cu maini tremurande! Batranelul i-a primit bucata si a pus-o in inima lui.. A rupt apoi o bucata din inima brazdata de cicatrice si i-a intins-o tanarului! Se potrivea,dar nu perfect pt ca marginile erau c-am colturoase! Tanarul si-a privit inima care acum era mai frumoasa ca niciodata.. Fiindca in inima candva perfecta pulsa acum dragostea din inima batranelului! Cei doi s-au imbratisat,si-au zambit si au pornit impreuna la drum! Cat de trist trebuie sa fie sa mergi pe calea vietii cu o inima intreaga in piept,o inima perfecta dar lipsita de frumusete?

CLOPOTEII SUFLETULUI

Se povestește că, odată, cu mult timp în urmă, trăia retras în munții din China, un maestru. Era vesel tot timpul, le zâmbea tuturor celor care îi ieșeau în cale. Unul dintre elevii lui, curios fiind să afle cum de maestrul este tot timpul fericit, l-a întrebat: - Maestre, de unde acest zîmbet continuu pe chipul tău? - De la clopoțeii de vânt, răspunse maestrul. - Cum așa? - De fiecare dată când sună clopoțeii de argint de la poarta mea, mă cuprinde o bucurie fără margini! Înseamnă că vine cineva… Și sosirea cuiva, fie și doar a vântului, mă umple de fiecare dată de fericire… Gândind că ar avea în ei ceva magic, într-o noapte elevul hotărî să fure clopoțeii. Îi duse în casa lui, îi așeză la poartă și așteptă ca miracolul să se producă. Dar nu simți nimic, cănd aceștia sunară… Ba mai mult, după o săptămână sunetul clopoțeilor începu să îl enerveze din cale afară! Când totul deveni insuportabil, cuprins de remușcări, se duse înapoi la maestrul său, să-i înapoieze clopoțeii. Își ceru de nenumărate ori iertare, și când fu sigur că maestrul l-a iertat, îi puse întrebarea care îl frământa: - De ce la mine nu se întămpla nimic, atunci când sună clopoțeii? De ce nu apare bucuria pe care o văd la tine? - Dragul meu, îi răspunse maestrul, unde ai așezat tu clopoțeii? - La poarta casei mele, maestre! - Ei, vezi? Trebuia să-i așezi la poarta sufletului tău…

URIASUL CU OCHI ALBASTRI

Uriaşul cu ochi albaştri " A fost odată ca niciodată, Un uriaş cu ochi albaştri Îndrăgostit de o femeie mărunţică Ea visa să aibă o căsuţă foarte mică Cu o grădină sub fereastră Şi în grădină, mult caprifoi cu florile-n lumină. Dar, uriaşul, cu mâinile lui de uriaş Menite să înalţe un întreg oraş Nu putea construi visul femeii Adică, o căsuţă foarte mică Cu o gradină sub fereastră Şi în grădină, mult caprifoi cu florile-n lumină. Iar, într-o zi, când soarele-a apus, Ea ochilor albaştri le-a spus: "Rămâneţi cu bine!" Căci, a venit unul cu avere şi stare Şi a dus-o pe femeia mărunţică La visul ei, adică, La o căsuţă foarte mică, Cu o gradină sub fereastră Şi în gradină, mult caprifoi cu florile-n lumină. De atunci, uriaşul e singur pe lume Singur de tot Dar, şi-a dat seama Că dragostea lui de uriaş Menită să înalţe un întreg oraş, Nu ar fi putut încăpea Într-o căsuţă foarte mică Cu o gradină sub fereastră, Şi în gradină mult caprifoi cu florile-n lumină. Deci, a fost odată ca niciodată, Un uriaş cu ochi albaştri, Îndrăgostit de o femeie mărunţică Femeia... visa."

SAVANA PRIETENIEI...

M-am născut pe ploaie. Mama mă linge și mă ajută blând. Îi aud glasul plin de iubire: “Micuță impala, ridică-te și aleargă”. După doar câteva minute, m-am ridicat din iarbă. Privesc lumea pentru prima dată. Mă uit la mama. E minunată. Atât de grațioasă, suplă și puternică și… e mare. E mult mai mare decât mine. Aud un strigăt puternic, în depărtare. E tata care-si cheamă întreaga ceată de femele, lângă el. Mama îl privește cu multă dragoste. O simt că vrea să ajungă acolo, dar îmi aruncă o privire și vede că nu sunt suficient de puternic, renunță. Începe să-mi spună că, într-o zi voi fi și eu ca tata, voi fi puternic și voi avea un teritoriu al meu și voi avea… dar nu mai termină. Ochii i se umezesc. O întreb ce voi avea, sunt curios. Mama zâmbește și-mi spune că va trece mult până atunci, mai multe anotimpuri, așa că trebuie să învăț să alerg, să știu ce să mănânc, cum să mă comport și multe altele. Așa a venit seara și au trecut zilele în zbor. Eu am crescut, am văzut ploaia, m-am minunat de soarele în amurg, am privit nemărginirea orizontului și, nu în ultimul rând, am învățat să sar. Tata m-a învățat multe. Mi-a explicat cum trebuie să sar. Mi-a arătat cum să-i amețesc pe urmăritori, atunci când suntem atacați. Vânătorii sunt o problemă mare. Toți se tem de ei, chiar și tata. Eu i-am văzut până acum doar o singură dată atacând. Au prins-o pe o surioară. De atunci n-a mai apărut printre noi. Mama m-a ținut departe și n-am zărit nimic. În ziua aceea am avut prima discuție din viața mea, care m-a făcut să plâng. Mi-a spus de lei, de tigri și gheparzi. Mi-a spus să fiu atent, că vin pe nesimțite lângă noi și, când atacă, trebuie să fug spre grup și să sar cum m-a învățat tata. Sunt doar un pui, așa că am plâns… și am uitat, fiind tot timpul în siguranța turmei, în mijlocul alor mei. Dar a venit o zi plină de soare, când toți stăteau liniștiți. O pasăre plana încet pe cer, cu grație. Câțiva copaci dădeau un pic de umbră, unui mic izvor. Eu mă bucur de viață, de iarba nouă, iar lăstarii par că sunt mai gustoși acum. Mi-e sete și pășesc încet, spre apa din izvor. Nu doresc să stau mult în soare. Un pic de umbră îmi oferă mirajul și răcoarea frunzelor gingașe. Of ce bine e! Aș sta la umbră, ziua întreagă… Dar, ce se aude? Auzul meu fin a dat alarma. Îmi ridic capul, privesc printre crengi și văd. Îi zăresc tolăniți la umbră. O familie de lei! Am încurcat-o, sunt prea mic, să scap cu fuga. Trebuie să mă strecor pe unde am venit și să sper că nu voi fi observat. Mă întorc și inima mi se oprește-n piept. Un ghepard mă privește în ochi. Nu am cum să scap. Sunt la mijloc. În față ghepardul, în spate leii. Mă uit cu atenție, și-mi dau seama că ghepardul este încă pui, ca vârstă e mai mare decât mine, dar încă nu-i adult. Pe adulți mi i-a arătat mama în depărtare și i-am văzut odată și la apa mare, curgătoare. Ne privim în ochi, nu facem nicio mișcare. Prin minte îmi trec mii de gânduri. Să fug e cel mai important instinct, dar știu că e degeaba. Clipa se lungește mult, infernal de mult. Îl văd cum se pregătește să atace, să sară, se ghemuiște și mușchii îi răsar pe sub blana mătăsoasă. Eu sunt atent, mă uit fix în ochii lui, mă pregătesc să sar și eu, exact când sare el. Eu voi zbura spre vale, sper ca acolo să-mi fie mai ușor să scap. Știu că nu am șanse, dar în mintea-mi îngrozită se coboară fantasme. Parcă mă văd ascuns în râpa ce o cunosc prea bine și văd ghepardul trecând de mine. Parcă e o viziune ce se petrece aievea în fața mea. Știu că nu o să ajung până acolo, e prea departe și ghepardul este rapid. Brusc, se aude un răget din spate. N-aveam nicio șansă în fața ghepardului, dar ce mă fac și cu leul? Nu vreau să-mi întorc capul, știu că voi fi atacat exact în acea clipă. Totuși, instinctul nu mă lasă și mă răsucesc să văd leul ce rage. Nu îl zăresc, răsuflu ușurat, poate nu m-a văzut nici el. Dar… dintr-o dată, mii de clopoței de alarmă îmi sună în minte. GHEPARDUL! Mă întorc și-l văd cum fuge. Nu stau să-l urmăresc cu privirea, fug și eu în vale spre râpa cunoscută. Ajung cu greu, inima-mi bate să-mi spargă pieptul și mă ascund în râpă. Peste puțin timp, aud pașii tânărului ghepard care fuge de urgie. E urmat îndeaproape de întreaga familie de lei. S-a speriat, atunci când a auzit răgetul și apoi i-a stârnit. S-a oprit la doar câțiva pași și caută o salvare miraculoasă. Îi zăresc în privire, deznădejdea și spaima. El nu mă vede, iarba înaltă maschează râpa. Nu pot să-l las și-l strig să vină lângă mine. Din două salturi a intrat. Iar ne privim intens. Auzim leii cum îl caută. Nu știam că și gheparzii sunt o pradă. Dar el e încă pui, așa că e vânat, sau poate s-au certat familiile de vânători. Oricum, acum suntem împreună, plini de spaimă să nu fim dibuiți. Aud niște pași care se apropie. E aproape, foarte aproape. Nu îndrăznim nici măcar să respirăm. Și totuși, ne uităm unul la altul. Din fericire, pașii se îndepărtează. Nu ne-au prins, am scăpat de data asta. Dar, ce mă fac acum? Ce a fost în capul meu, să salvez ghepardul? Mă poate prinde foarte ușor. Mă privește lung, îmi zâmbește și într-un final, se întoarce și pleacă, fără să-mi facă nimic. Stau multe minute să realizez că am scăpat. Mă clatin când scot capul speriat și privesc în jur – nu este nimeni. O iau la fugă, fug și fug, cu toată disperarea care zace în mine. Alerg spre mama și spre tata. Atunci ne-am întâlnit prima dată. După aceea, l-am mai văzut de multe ori pe puiul de ghepard. Chiar dacă ne-am mai privit, niciodată n-am mai stat aproape unul de altul. Aventuri, aventuri periculoase, pentru un mic pui de impala. Tata s-a minunat când i-am povestit. Mi-a zis că ce-am pățit eu, nu s-a întâmplat niciodată până acum. Totuși, văd privirile dezaprobatoare ale tuturor celorlalți din grup. Toți mă cred un mare mincinos. Doar mama mă aprobă și mă protejează, cu dragostea-i nețărmurită. Și așa au trecut mai multe săptămâni. Leii și gheparzii au lipsit destul de mult. Dar… inevitabilul s-a produs. Grupul nostru de iezi a fost atacat de gheparzi. Am sărit așa cum m-a învățat tata, am fugit cât am putut. Ne-am risipit cu toții, apoi ne-am adunat și, în final,… cu norocul meu incredibil, doar eu m-am depărtat de turmă. Am alergat destul de mult, până când o labă grea m-a lovit puternic. Am căzut și m-am rostogolit prin iarbă. Am încercat să mă ridic, dar o nouă lovitură m-a amețit și mi-a arătat că nu mai am scăpare. M-au prins, este sfârșitul meu. Sau … poate nu. Îl zăresc pe tânărul ghepard cum mă privește. Se apropie mândru de mine, e același ghepard lângă care am stat în râpă. Eu sunt căzut, el vine… și mă mângâie. Le spune celorlalți să mă lase în pace. Îmi pune labuța pufoasă pe față, mă ajută să mă ridic și mă linge acolo unde frații lui m-au lovit, când m-au doborât. Plin de dragoste și recunoștință, îl împing ușor cu capul. - Prieteni? întreb eu. - Prieteni, șoptește el, zâmbind.....

merci Only_ wind]

FLUTURELE ALBASTRU

A fost odată un văduv care locuia împreună cu cele două fete ale sale. Fetele erau foarte curioase si inteligente. Ele puneau mereu multe întrebări… la unele stia să le răspundă, la altele nu… Cum îsi dorea să le ofere cea mai bună educatie, într-o zi, si-a trimis fetele la studiu la un întelept. Înteleptul stia întotdeauna să le răspundă la întrebările pe care ele le puneau. La un moment dat, una dintre ele a adus un fluture albastru, pe care plănuia să-l folosească pentru a-l însela pe întelept. - Ce vei face? o întrebă sora ei. - O să ascund fluturele în mâinile mele si o să întreb înteleptul dacă fluturele e viu sau mort. Dacă va zice că e mort, îmi voi deschide mâinile si-l voi lăsa să zboare. Dacă va zice că e viu, îl voi strânge si îl voi strivi si, astfel, orice răspuns va avea, se va însela. Cele doua fete au mers la întelept pe care l-au găsit meditând. - Am aici un fluture albastru. Spune-mi, înteleptule, e viu sau mort? Foarte calm, înteleptul surâse si îi răspunse: - Depinde de tine… fiindcă e în mâinile tale. Asa este si viata noastră, în mâinile noastre. Nu trebuie să învinovătim pe nimeni, când ceva nu merge. Noi suntem responsabili pentru ceea ce dobândim sau nu. Viata noastră e în mâinile noastre, ca si fluturele cel albastru. De noi depinde să alegem ce vom face cu ea."

PARABOLA DESPRE DRAGOSTE

Cea mai frumoasă parabolă despre dragoste Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat. Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare. Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva. Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil. Văzând cum băiatul poartă o cununa din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează. Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni. De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului sau: - Vino, vino. Te aştept. Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare. Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită. Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. - Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez? Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: - Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine. Băiatul i-a răspuns: - Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani. Egoul este întotdeauna motivat: “Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o. Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezintă propria sa răsplată. Uimit, copacul i-a spus băiatului: - Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am. Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat. - Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani. Băiatul i-a spus: - Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani. Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa. Copacul s-a gândit mult, după care a spus: - Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani. Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit. Iubirea se bucura chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire. Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor. Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii. Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mama cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie. După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac. Acesta i-a spus: - Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă. Bărbatul i-a răspuns: - Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte. Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească. Copacul a insistat: - Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine. Bărbatul i-a răspuns: - Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă? Copacul a exclamat: - O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă. Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei. - Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor. Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericită chiar ăi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime. Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou. Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut sa îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: - Vino, vino, iubitul meu. Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: - Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp. Bătrânul i-a răspuns: - Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă. Fericit, copacul i-a spus: - Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta. Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat. Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat. Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: - Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj. Egoul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul dăruirii.

POVESTEA STELUTEI CLIP

-Mami, astă seară vreau o altă poveste! spuse Clara mamei sale, în timp ce se cuibărea lângă ea, în pătuţul cald.

-Da, draga mea, zise mama, verificându-i picioruşele, să fie învelite. Pune-ţi capul pe perniţă şi spune-mi despre ce vrei să fie povestea.

-Vreau o poveste despre…despre…-zise Clara, uitându-se spre tavan- despre bec!

-Despre bec? întrebă mama, zâmbind. Bine, atunci o să îţi spun povestea beculeţului Clip.

A fost odată, demult, o steluţă foarte, foarte frumoasă. Ea traiă, împreună cu celelalte steluţe şi cu Luna, sus, pe cer. In fiecare seară, când se făcea întuneric şi lumina sa începea să fie văzută de pe Pământ, auzea multe voci de copii: “Vino la mine, steluţă, să dormim împreună!”, “ Vino la mine, steluţă strălucitoare, să îmi spui o poveste!”, “Vai, ce frumoasă eşti, steluţă! Vino mai aproape, să te văd şi să te mângâi!”. Steluţa Clip îi privea cu mare dragoste pe copii.

-Cum să fac, o întrebă Clip într-o seară pe buna sa prietenă, Luna, cum să fac să ajung la copii?

-Până acum nicio steluţă nu a vrut să plece pe Pământ. Să ne gândim…spuse Luna. O să îmi trimit câteva raze în camera de copii, poate găsim un lucru care să ne ajute.

Şi imediat Luna trimise 9 raze în camerele a 9 copii.

-Am găsit soluţia! a spus Luna când s-a întors la ea raza ce fusese în camera lui Mircea. Vezi luminile din camerele copiilor? Sunt făcute de beculeţe. Tu vei merge pe Pământ şi te vei ascunde în beculeţe- astfel părinţii nu vor ştii că eşti acolo, iar copiii te vor simţi şi vor fi foarte fericiţi!

-Mulţumesc, Lună, pentru ajutor! Sunt foarte fericită! Plec spre copii chiar acum!

-Nu te mai juca la bec! spuse mama lui Mircea, din bucătărie. E timpul să dormi!

-Imediat, a răspuns băiatul. Şi apoi a soptit, fericit:” Ştiam că o să vii la mine, de când te-am văzut am simţit că o să fim cei mai buni prieteni!”

Şi astfel, în fiecare seară, steluţa Clip intră în camerele copilaşilor care sunt gata de somn şi se piteste în beculeţele din veioze. Uneori rămâne până dimineaţa la un copil, alteori pleacă imediat ce micuţul a adormit…

-Somn uşor, draga mea! zise mama Clarei, coborând pâş-pâş din pat şi plecând în camera ei.

-Somn uşor, draga mea prietenă! spuse Clara după câteva minute, privind cu drag beculeţul de la veioza-ursuleţ.

Apoi se făcu linişte în toată casa. Linişte şi lumină, lumina steluţei Clip…

[alina]

FATA CU PIEZE RELE

(basm popular românesc repovestit)

          Au fost odată un împărat şi-o împărăteasă care aveau trei fete, numai bune de măritat. Dar, în vreme ce fetele din împărăţie, de vârsta lor, sau ale împăraţilor vecini, se măritau repede, la uşa lor nu poposea nici un peţitor, pentru nici una măcar, iar palatul lor ajunsese să fie un loc la tristeţii.

          Într-o zi trecu pe-acolo o bătrână, care pricepu mâhnirea împăraţilor. Ea o luă pe împărăteasă deoparte şi-i spuse:

          –Ascultă-mă cu atenţie. La noapte, după ce fetele tale se culcă, aşteaptă oleacă să adoarmă şi bagă de seamă cum dorm. Apoi să vii degrabă să-mi spui.

          Împărăteasa făcu întocmai, iar a doua zi îi povesti bătrânei ce-a văzut:

          –Fata cea mare îşi ţine mâinile sub cap, cea mijlocie le ţine încrucişate pe piept, iar mezina le ţine între genunchi.

          –Doamna mea, Copila aceasta, de la urmă, care ţine mâinile între genunchi în timp ce doarme, are o ursită rea, ce împiedică şi soarta celorlalte copile. Ea este fata cu pieze rele şi oriunde o să fie ea, acolo va fi şi pacostea şi răul pentru toată lumea, nu numai pentru zilele ei.

          După ce bătrâna plecă, sărmana împărăteasă rămase pe gânduri. Mezina însă îi zise:

          –Nu te întrista, buna mea maică. Am ascultat şi am auzit tot. Nu mai rămân nici o clipă la voi, spre amarul vostru şi nenorocul surorilor mele. Preschimbă-mi toată zestrea în bănuţi de aur şi coase-mi-i în tivul rochiei. Apoi lasă-mă să mă duc, să-mi caut de soartă.

          Draga de ea, mamă era şi pentru celelalte două, dar şi pentru mezină. O durea inima de fiecare, dar înţelese că fata cea mică vorbise cu înţelepciune. Oftă din rărunchi şi făcu întocmai. Preschimbată în călugăriţă, fata cea mică părăsi palatul şi merse cale lungă, unde o mâna durerea. Pe unde trecea şi poposea, soarta ei cea rea aducea numai nenorociri pe care ea le plătea cu bănuţii bine prinşi în hainele pe care le purta.

     

     La un moment dat, o regină care cunoştea bine oamenii luă seama mai bine la această copilă şi înţelese că dedesubtul rasei de călugăriţă se ascunde o fată de neam şi o întrebă dacă ştie să brodeze cu boabe de mărgăritar. Mezina fără de noroc răspunse că da, iar regina o opri la palatul său, dându-i de lucru. Ochii ei puteau să vadă relele care nu-i dădeau pace bietei fete şi, la un moment dat, o luă deoparte şi-i zise:

          –Copilă, ascultă o vorbă de la mine! De vreme ce te urmăreşte soarta cea pizmaşă, tu nu vei avea niciodată un trai liniştit. De aceea trebuie să găsim un mijloc să te ursească din nou ursitoarele.

          –Dar ce să fac ca ele să mă ursească iar?

          –Ţine minte ce te învăţ eu! Vezi muntele acela din depărtare? Acolo se află adunate toate ursitoarele de pe lume. Acolo se află palatele lor. Tu trebuie să mergi chiar până în vârful muntelui de-o fi nevoie, şi să-ţi găseşti ursitoarea. Să-i dai pâinea pe care ţi-o voi da eu şi să-i spui aşa: „Ursitoarea mea, care m-ai ursit, urseşte-mă din nou!” Şi să nu pleci de-acolo, orice ţi-ar face, ci să-ţi dai silinţa să ia pâinea în mâinile ei.

          Fata de împărat a făcut întocmai. Cu pâinea reginei asupra ei porni la drum, ajunse la poalele muntelui şi începu să-l urce, bătând din poartă în poartă, la fiecare palat, dar nici una dintre ursitoarele care ieşiră la ea nu se dovedi a fi cea care o menise. Când aproape că-şi pierduse orice speranţă, fata a văzut o grădină părăginită şi murdară. Cu inima strânsă de teamă a bătut şi la poarta acesteia şi, spre mirarea dar şi teama ei, răspunse o femeie răutăcioasă şi urâtă.

          –Ce te-aduce, fată, aici? Cară-te cât mai repede, că de nu, îţi rup ciolanele sau te omor!

          Sărmana copilă îi întinse pâinea şi o rugă:

          –Ursitoarea mea care m-ai ursit, urseşte-mă din nou!

          Dar fata cea haină şi urâtă nu se lăsă deloc înduplecată şi stârni un adevărat tărăboi, care le atrase imediat pe toate ursitoarele acolo. Înduioşate de blândeţea copilei de împărat şi impresionate de curajul ei, ursitoarele începură să-i ţină partea:

          –Urseşte-o, biata de ea, căci pătimeşte atât de mult, şi mai e şi de neam! Urseşte-o!

          –Nu pot! Să plece de-aici! – spuse şi, smulgându-i pâinea din mână, i-o aruncă în cap, apoi începu să arunce cu pietre în ea.

          Fata o ridică din drum şi insistă iar:

          –Ia-o, buna mea ursitoare, ia-o şi urseşte-mă iar!

          Pe de o parte mirată de atâta stăruinţă, pe de altă parte cedând rugăminţilor suratelor ei, ursitoarea cea rea luă pâinea din mâinile tremurânde ale fetei şi-i vorbi aşa:

          –Uite, te ursesc iar, aşa cum ai cerut, dar să ţii bine minte ce am să-ţi spus acum, că dacă nu vei face întocmai, a doua oară n-am să te mai pot ursi. Ia mosorul ăsta – şi-i azvârli un mosor cu fir de mătase. Nici să nu-l vinzi şi nici să nu-l dăruieşti cuiva, ci să-l dai numai pe greutatea lui adevărată. Acum du-te şi vezi-ţi de treabă!

          Fata luă mosorul şi se întoarse la regina care o învăţase numai de bine. Relele ei încetară definitiv şi începu să cunoască şi ea traiul bun şi liniştea de care nu avusese parte.

          Între timp, regele din ţara vecină se pregătea de nuntă. Toate bune şi la locul lor, dar rochia de nuntă nu putea fi terminată căci nu mai avea fir de mătase care să i se potrivească. Slujitori mulţi fuseseră trimişi în cele patru zări, să găsească aţa potrivită. Într-o bună zi aceştia poposiră şi la palatul reginei, plini de speranţă, căci auziseră că acolo exista o fată care avea aţa aceea. Spre bucuria lor, vorbele se dovediră a fi adevărate şi fata de împărat, cu mosor cu tot, porni spre ţara vecină, ca să vadă dacă, într-adevăr, firul era pe potriva rochiei.

          Ajunşi la castelul viitorului mire, mare fu bucuria tuturor când văzură că aţa era aidoma rochiei, şi întrebară fata cu ce preţ dă aşa lucru rar dar de mare ajutor, ca să-l cumpere.

          –Nu-l vând cu bani – spuse ea – ci îl vând cu cântarul. Îl dau pe greutatea lui!

          Mirat de aşa vorbă, prinţul îşi spuse că va plăti o nimica toată şi încuviinţă. Mare fu însă uimirea tuturor când văzură că talerul cu mosorul se află jos şi că bănuţii par să nu aibă nici o greutate. Aduseră saci  de aur şi obiecte de preţ, dar talerul nu se clintea din loc. Uluit dar şi intrigat, tânărul prinţ, dornic să termine odată treaba asta, se sui el însuşi pe cântar, şi abia atunci talerele se aşezară unul în dreptul celuilalt. El căută mai atent la fata din împărăţia vecină, văzu că este cu totul deosebită, şi spuse celor de faţă:

          –De vreme ce firul de mătase e aşa de preţios, cu siguranţă că nici stăpâna lui nu e mai prejos. Şi dacă acest fir cântăreşte întocmai cât mine, atunci voi luaţi mosorul şi terminaţi rochia, iar eu voi fi soţul tău, ca preţ al încrederii tale în ursita ta cea bună!

Legenda Iepurasului de Paste

Pastele este cea mai importantă sărbătoare religioasă a creştinilor, care marchează miracolul Învierii Domnului. Cu toate astea, un personaj extrem de îndrăgit al Paştelui provine din tradiţiile păgâne: iepuraşul. Cum a ajuns el un simbol al sărbătorii creştine?   Iepurasul de Paşti este un simbol păgân, emblemă a fertilităţii, asociat de creştini cu apariţiile lui Iisus dupa Înviere.

Prima menţionare a iepuraşului ca simbol pascal apare în Germania, în 1590. În unele regiuni din această ţară se credea că iepuraşul aduce ouăle roşii în Joia Mare şi pe cele colorate altfel în noaptea dinaintea Paştelui. 

În tradiţia păgână anglo-saxonă exista o zeiţă pe nume Eostre, cunoscută drept zeiţa primăverii. Simbolurile ei principale erau oul şi iepurele. Există o legendă potrivit căreia zeiţa a găsit o pasăre rănită în timpul iernii, iar singura soluţie pentru a o salva a fost să o transforme în iepure. Deşi nu mai era pasăre, iepurele putea să facă ouă.
Primăvara avea loc un festival dedicat zeiţei, care ţinea din martie până la sfârşitul lui aprilie. Când creştinismul a ajuns la anglo-saxoni, multe tradiţii din timpul festivalului lui Eostre au fost adaptate în ceremoniile în onoarea Învierii lui Iisus, întrucât aveau loc în acelaşi timp şi îi încurajau pe păgâni să se convertească. Drept rezultat, numele Paştelui în engleză, Easter, provine de la Eostre.
Iepuraşii fac parte din poveste întrucât sunt simbolul lui Eostre, dar şi penrtu că iepurii sunt puternic legaţi de lună în tradiţia păgână. Iepurele era şi un simbol al lunii, iar ciclurile lunii determină în ce zi sărbătorim Paştele în fiecare an.
În Germania, iepuraşii de Paşte erau albi şi se credea că dacă un copil este foarte cuminte, un iepuraş le va aduce un coş plin de ouă colorate. Tot în Germania s-au născut şi primii iepuraşi de Paşte dulci, în secolul 19. Ei erau făcuţi din aluat de foi şi zahăr.

Cu multi, foarte multi ani in urma, intr-o poienita dintr-o frumoasa padure plina de animalute a aparut o pasare. Aceasta pasare era deosebit de frumoasa, cu penele in culorile curcubeului si cu triluri angelice, cum nu se auzisera mai frumoase. Glasul ei era atat de frumos, incat pana si vantul se oprea din bataile sale pentru a strange minunatele triluri ca sa le poarte mai apoi printre frunze si flori prin toata padurea, cat mai departe.

Nimeni nu stia de unde a venit aceasta pasare si cat avea sa ramana in acea poienita, insa toate animalutele din padure o iubeau pentru ca le incanta in fiecare zi cu cantecele ei fermecatoare. Frumoasa faptura si-a facut cuib in mijlocul poienitei, in scorbura celui mai vechi copac. Acolo isi ducea ea traiul, cantand in fiecare dimineata si seara si strangand in jurul copacului o groaza de animalute venite sa o asculte cu incantare.

Asa decurgea fiecare zi in padurice de cand se instalase pasarea maiastra. Iarna tocmai trecuse si zilele cu soare erau tot mai dese, prilej de bucurie pentru intreaga padure si de cantec pentru misterioasa pasare. Insa, intr-o zi, nimeni nu stie cum si cand exact, animalutele padurii au gasit pasarea frumos colorata cazuta langa batranul copac, ranita, scotand gemete de durere... gata sa moara! Speriate ca s-ar putea intampla ce era mai rau toate animalutele au dat fuga la templul Zeitei Lunii, Eostre, rugandu-se fiecare ca aceasta sa faca o minune si sa salveze maiastra pasare.

Eostre le-a auzit ruga si s-a coborat sa vada ce poate face, insa in ciuda tuturor eforturilor ei era destul de greu sa mai salveze pasarea. In cele din urma, a gasit insa singura solutie prin care ii putea salva viata: aceea de a transforma maiastra pasare intr-un iepuras. Acum Iepurasul nu mai canta, dar putea in continuare sa faca oua.

Si astfel de atunci, in semn de multumire, in fiecare primavara, cand are loc echinoctiul, Iepurasul ii duce Zeitei Lunii un dar constand in ouala sale pe care le picteaza in culorile curcubeului. Si pentru ca iepurasul este o fiinta iubitoare, s-a gandit sa imparta frumoasele sale oua si alte daruri celor napastuiti si copiilor care au fost cuminti. Astfel, in fiecare an Iepurasul vine cu mici cadouri pentru copii, lasa ouale pe masa de Paste sau le ascunde in gradinite printre flori ori le aseaza frumos in cuiburile ce sunt pregatite special pentru el.

Si fiindca iubeste copiii, Iepurasul aduce special pentru acestia oua din ciocolata si alte surprize, sperand ca si in anul ce vine sa fie la fel de cuminti.

DE PASTI

Astãzi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie,
Necãjite si mânjite,
Zece ouã înrosite .

Un ou alb , abia ouat,
Cu mirare le-a-ntrebat:
- Ce vã este , frãtioare,
- Ce vã doare ?
Nu vã ninge, nu vã plouã,
Stati gãtite-n hainã nouã,
Parcã, Dumnezeu mã ierte,
N-ati fi ouã...

- Suntem fierte !
Zise-un ou rotund si fraise
Lânga pasca cu orez.
Si schimbindu-si brusc  alura,
Toate-au început cu gura:

- Pân'la urmã tot nu scap!
- Ne gãteste de paradã .
- Ne ciocneste cap în cap
Si ne zvârle coaja-n stradã...

- Ce rusine!
- Ce dezastru!

- Preferam sã fiu omletã  !

- Eu, de m-ar fi dat la closcã  ,
As fi scos un pui albastru...

- Si eu unul violet...

- Eu, mai bine-ar fi sã tac:
Asa galben   sunt, cã-mi vine
Sã-mi închipui cã pe mine
M-a ouat un cozonac !...

 de George Toparceanu

 

INVATATUL SATNI SI FIUL SAU SENOSIRIS

– poveste egipteană din vremea ultimilor faraoni –

          A fost odată un faraon numit Usinares. Dintre numeroşii săi copii, cel mai drag îi era Satni. În vreme ce ceilalţi  se întreceau în mânuirea arcului şi a suliţei, Satni era neîntrecut în acoperirea sulurilor de papirus cu hieroglife, sau în citirea ciudatelor cărţi rămase din veacuri îndepărtate. Nu aflai în lumea întreagă un om mai învăţat decât el.

          În vremurile acelea, regii nu se războiau numai cu oştile, ci şi cu vorbele: căutau să-şi înfrunte potrivnicii prin scrisori dibace, cuprinzând fie o sfidare, fie o cimilitură încâlcită. De răspunsul care se dădea la aceste scrisori atârna faima regelui şi a ţării întregi. Şi în această privinţă Satni era de neînlocuit, dezlegând cu repeziciune orice enigmă.

          Astfel, într-o zi sosi un sol al regelui Etiopiei care, nici mai mult, nici mai puţin, pofti pe faraon să înghită toată apa mării. Satni răspunse că tatăl său se va dovedi în stare de această faptă doar dacă marea va conţine atâta apă câtă avea în clipa când a fost trimisă provocarea. Cu alte cuvinte, regele Etiopiei trebuia să zăgăzuiască Nilul şi toate fluviile care se vărsau în noianul de ape. Neavând încotro, solul plecă fără să mai sufle o vorbă.

          Cu toate că era atât de înţelept şi de învăţat, bucurându-se de dragostea tatălui său, Satni era cel mai nefericit om din lume pentru că nu avea nici un copil. Nu mai puţin îndurerată era şi Mahi, soţia lui, tot din această pricină. Nu-şi precupeţea osteneala, colindând din templu în templu, în căutarea unui leac care s-o ajute să nască un prunc.

          Într-o zi Mahi se duse la templul lui Ptah şi, cum era trudită de atât alergătură, o fură somnul. În vis auzi un glas care o sfătui să meargă la fântâna unde se îmbăiază zilnic Satni. Lângă această fântână, aflată în curtea casei lor, va găsi un vrej de pepene pe care îl va smulge din rădăcină şi-l va pune la fiert. Fiertura o va da bărbatului ei, după care îşi va vedea visul cu ochii. Femeia făcu întocmai cum o învăţase glasul din vis şi după câtăva vreme pricepu că dorinţa ei de a avea un copil se va îndeplini curând.

          Şi Satni avu un vis prevestitor: un glas îl înştiinţa că va avea un fiu care va săvârşi o minune cum nu s-a mai văzut pe pământul Egiptului

          Mare a fost bucuria lui Satni când a aflat că Mahi i-a născut un băiat, grăbindu-se să-i dea numele de Senosiris, aşa cum îl îndemnase glasul din vis. Faraonul însuşi se înveseli când se văzu bunic.

          Pruncul fu alăptat chiar de Mahi, care nu se îndură să-l încredinţeze unei doici. Când copilul împlini un an, toţi spuseră: „Are doi ani”. Iar când el împlini doi ani, oricine i-ar fi dat de două ori pe atât. Satni nu putea răbda să treacă un ceas întreg fără să-şi vadă odrasla, atât de mult o îndrăgea.

          Fiind mai voinic şi mai isteţ decât copiii de vârsta lui, Senosiris a fost dat mai devreme la şcoală. În scurt timp el ştia mai mult decât scribul care era învăţătorul lui. Începu să citească toate cărţile din casa tatălui său, uimindu-l pe acesta cu deşteptăciunea lui neobişnuită.

          Senosiris fu încredinţat scribilor din templul lui Ptah, cei mai învăţaţi din întregul Egipt, şi nu trecu mult timp până ce îi întrecu şi pe aceştia. Citea cu voce tare şi fără a se poticni cele mai întortocheate pagini ale cărţilor vechi de mii de ani, de rămâneau uluiţi toţi învăţaţii cărunţi. Ştia pe dinafară cărţile cu stihuri sau pe cele cu descântece şi vrăji. Când împlini doisprezece ani, Senosiris fu înfăţişat faraonului şi întregii sale curţi, uimindu-i pe toţi cu răspunsurile lui înţelepte. Cei mai pricepuţi scribi-vrăjitori ai Egiptului nu-l putură dovedi cu toată ştiinţa lor.

          Într-o zi faraonul Usinares se afla în marea sală a palatului, înconjurat de toţi sfetnicii şi dregătorii săi. Sosise de curând un sol al regelui Etiopiei cu o scrisoare pecetluită. Usinares se grăbi să-l primească.

          Solul se plecă în faţa faraonului şi, când fu poftit să arate ce vânt îl aduce, el cuvântă astfel:

-Este de faţă vreun om care să citească această scrisoare, fără a-i rupe peceţile? Dacă nu se va afla nici un scrib în măsură să descifreze sulul de papirus, fără să-l desfăşoare în faţa ochilor lui, odată întors în ţara mea voi spune tuturor negrilor că Egiptul nu merită faima de ţară a celor mai învăţaţi oameni!

          Toţi sfetnicii şi faraonul rămaseră muţi de uimire la auzul acestei provocări nemaipomenite. Fiecare murmura în sinea lui: „Ce scrib sau vrăjitor, fie el cât de dibaci, ar putea descifra un sul de papirus pecetluit? Aşa ceva întrece toate puterile omeneşti! Dar ce te faci cu neştirbita fală a Egiptului întreg?”

          Primul care îşi reveni din uimire fu faraonul. El trimise de îndată după Satni. Când i se repetară cuvintele solului, Satni se fâstâci cu totul. În cele din urmă răspunse:

-Este greu să citeşti cuprinsul unei scrisori pe care n-ai citit-o. Totuşi, îngăduie-mi timp de zece zile spre a chibzui ce pot face ca Egiptul să nu fie înjosit de etiopieni.

          Faraonul îi dădu  răgazul cerut, iar solul fu găzduit într-o încăpere a palatului, primind hrana pe care o mânca în ţara lui de baştină. Satni ajunse acasă fără să vadă pe unde calcă şi fără să mai ştie unde îi este capul. Se înfăşură în straiele lui şi, strângându-şi capul între coate, se culcă asemenea unui om bolnav. Dar nu putea să doarmă de mâhnit ce era!

          Când Mahi află de purtarea ciudată a bărbatului ei, veni de îndată la palatul acestuia şi spuse:

-Satni nu are fierbinţeală, braţele nu-i sunt vlăguite. Boala se ascunde în inima lui!

Bărbatul îi vorbi morocănos.

          Lasă-mă în pace, Mahi! Grija care-mi frământă mintea nu-i treabă femeiască!

Mahi se duse în iatacul ei îngrijorată. Curând se ivi însă Senosiris, care începu să-l descoase pe tatăl său. Satni îi spuse şi lui:

          -Dă-mi pace acum, Senosiris! Eşti prea mic pentru treburile care mă frământă pe mine!

Dar băiatul nu se dădu bătut până nu dibui pricina supărării tatălui său. Când o află, izbucni într-un hohot de râs nestăvilit.

          -De ce râzi? întrebă Satni mânios.

          -Râd că văd cât te frămânţi pentru un fleac ca acesta. Scoală-te, tată, căci eu voi citi mâine în faţa întregii curţi scrisoarea adusă de harapul etiopian, fără să-i rup peceţile!

Satni dădu neîncrezător din cap.

          -Cum îmi poţi dovedi că eşti în stare de aşa ceva?

Senosiris răspunse fără să şovăie:

          -Du-te şi ia oricare dintre cărţile pe care le ţii în vasele de lut ars din odaia ta de scris şi eu îţi voi spune tot ce cuprinde ea, cuvânt cu cuvânt, stând cu spatele la tine!

          Satni făcu ce-i ceru Senosiris şi, spre marea lui surprindere, îşi întări convingerea că feciorul său nu-i înşiră verzi şi uscate. Din cale-afară de vesel, Satni se duse la faraon, povestindu-i ce este în stare să facă Senosiris şi îl vesti că a doua zi acesta va descifra scrisoarea pecetluită a etiopianului.

          Faraonul şi fiul său petrecură restul zilei ca nişte oameni scăpaţi de o grijă apăsătoare.

          A doua zi marea sală a palatului gemea de lume. Erau de faţă toţi sfetnicii, comandanţii de oşti, preoţii şi o mulţime de supuşi mai de rând, veniţi să ia parte la înfruntarea dintre Senosiris şi solul etiopian. Când intră faraonul, însoţit de fiul şi nepotul lui, în sală se lăsă o linişte adâncă. În cele din urmă se înfăţişă şi solul care ţinea ascunsă scrisoarea cu pricina.

          Senosiris se aşeză în faţa lui cuvântându-i astfel:

-Aşadar, tu eşti cel care a veni în Egipt, livada scumpă a lui Osiris, lăcaş al marelui Ra, cu gândul să-i înjoseşti faima neştirbită! În faţa faraonului şi a mulţimii care umple marea sală a palatului din Memfis, voi arăta tot ce se află în scrisoarea regelui tău tuciuriu din Meroe[1], cel care se închină zeului Amon. Fereşte-te să rosteşti ceva neadevărat!

          Uluit de îndrăzneala cu care vorbea copilul de lângă el, solul îngenunche, jurând că va spune numai şi numai adevărul. Şi întrucât învăţase pe dinafară tot ce sta scris în pecetluitul papirus, el nu va interveni decât dacă va băga de seamă vreo abatere de la cele scrise.

Apoi Senosiris începu să depene tot ceea ce cuprindea scrisoarea, cuvânt cu cuvânt, de parcă în faţa ochilor lui s-ar fi desfăşurat un sul nevăzut.

          Papirusul etiopianului descria o ciudată întâmplare petrecută în timpul domniei străvechiului faraon Siamanu, de care nu-şi mai amintea nimeni. Încă din vremurile acelea regii etiopieni îi urau pe egipteni şi nu mai ştiau ce lucruri să mai scornească, pentru a-i înjosi sau pentru a le pricinui câte un rău.

          Într-o zi, regele etiopian se afla într-un chioşc din grădina palatului său. Era o după-amiază în care soarele dogorea ca un cuptor, aşa că somnul nu vru să-l fure nici măcar pentru o clipă. Deodată auzi cum se lăudau trei vrăjitori cu puterea farmecelor lor. Primul spunea că poate să cufunde vreme de trei zile întregul Egipt într-o beznă desăvârşită. Al doilea se fălea că poate lăsa sterpe ogoarele ţării piramidelor timp de trei ani încheiaţi. Al treilea se mândrea că, prin vrăjile lui, poate să-l răpească pe faraon din palatul său şi să-l aducă în timpul nopţii în Etiopia, unde va fi biciuit în faţa regelui lor. După aceea, până în zorii zilei, stăpânul Egiptului urma să se trezească tot în palatul său din Memfis.

          Regele sări din aşternuturi şi chemă la el pe cei trei vrăjitori. Întrebă cum îi cheamă pe primii doi, apoi se opri la cel de-al treilea:

-Eu sunt Nasi, fiul negresei! răspunse ultimul.

-Ei bine, Nasi, îndeplineşte la noapte ce supuneai mai adineauri şi, pe zeul Amon, te voi copleşi cu daruri şi cu semne de preţuire! făgădui regele.

          Nasi ceru să i se aducă ceară multă şi se puse pe treabă. Făuri mai întâi  o targă şi, după aceea, patru vlăjgani care s-o ducă în spinare. Suflă asupra oamenilor de ceară şi, însufleţindu-i cu vrăjile lui, le spuse următoarele:

-Porniţi acum spre Egipt, răpiţi-l pe faraon din palatul lui şi purtaţi-l pe targă până în faţa regelui nostru. Aici va primi cinci sute de gârbace, după care îl veţi duce înapoi în Memfis. Totul să nu dureze mai mult de şase ceasuri!

-Am înţeles şi nu vom uita nimic! răspunseră oamenii de ceară.

Apoi se făcură nevăzuţi cu targă cu tot …

          A doua zi faraonul se trezi mai mult mort decât viu. Abia mai mergea şi se văita de parcă i-ar fi înmuiat cineva toate încheieturile. Pânza care îi acoperea regeasca spinare părea o povară copleşitoare.Când ajunse în mijlocul curtenilor, spuse:

-Ce s-a petrecut azi noapte cu mine de a trebuit să părăsesc Egiptul?

Curtenii se uitară uimiţi unul la altul, temându-se că faraonul lor s-a smintit. Căutară să-l înduplece că l-au lăsat noaptea în patul lui şi că a doua zi l-au găsit tot acolo. Invocară pe zei, cerându-le să redea suveranului lor sănătatea.

Atunci faraonul se întoarse cu spatele la ei şi-şi dezveli spinarea acoperită de vânătăi:

-Pe viaţa lui Ptah, marele zeu, am fost purtat în ţara negrilor în timpul nopţii şi acolo am primit cinci sute de gârbace în faţa regelui şi a mulţimii adunate! După aceea, cei patru oameni de ceară care m-au cărat pe targa lor m-au adus înapoi în patul meu, înainte de revărsarea zorilor. Apoi s-au făcut nevăzuţi, căci se temeau de razele soarelui, care putea să-i topească.

Văzând spinarea învrâstată de gârbace a faraonului, sfetnicii scoaseră ţipete de spaimă. Printre ei se afla şi Horus, fiul lui Panişi, cel mai învăţat scrib şi cel mai priceput vrăjitor din vremea sa. El spuse:

-Stăpâne, acestea sunt vrăjile etiopienilor. Dar n-ai nici o teamă, că voi şti nu numai să te apăr de ele, dar să te şi răzbun cu vârf şi îndesat.

          Horus, fiul lui Panişi, cercetă toate cărţile sale de vrăji şi puse să se facă un foc mare la intrarea în camera de dormit a faraonului. La miezul nopţii oamenii de ceară ai lui Nasi nu mai izbutiră să ajungă până la patul regelui şi se întoarseră cu targa goală.

          În schimb, trei nopţi în şir, regele din Meroe fu adus de vrăjile lui Horus, fiul lui Panişi, în Memfis şi biciuit mai abitir decât fusese faraonul. Mâniat de cele întâmplate, suveranul etiopian chemă la el pe Nasi şi vru să-i taie capul, deoarece el era pricina umilinţelor şi a suferinţelor lui. Neputându-şi apăra stăpânul de vrăjile egiptenilor, Nasi ceru îngăduinţă să meargă el însuşi la Memfis pentru a-şi înfrunta potrivnicul.

          Nasi se duse să-şi ia rămas bun de la mama lui, care era tot vrăjitoare. Ea îi spuse:

-Nu te du în Egipt, căci acolo vei da peste Horus, fiul lui Panişi, pe care nu-l vei putea birui. El nu-ţi va îngădui să te mai întorci înapoi.

-Sunt nevoit să mă duc la Memfis, pentru a-l apăra pe regele meu cu tăria vrăjilor mele şi să-mi dovedesc potrivnicul chiar la el acasă!

-Dacă vei fi învins, vesteşte-mă, şi de îndată voi veni în ajutorul tău! adăugă bătrâna vrăjitoare.

-Când apa pe care o bei se va înroşi, când mâncarea de care te vei atinge va căpăta culoarea sângelui şi când cerul pe care-l priveşti va fi şi el sângeriu, să ştii că sunt  la mare primejdie!

          Nasi îşi înghiţi cartea de vrăji şi, odată ajuns la Memfis, se strecură în marea sală a tronului, unde cuvântă astfel:

-Cine se ia la întrecere cu vrăjile pe care le voi săvârşi aici, înaintea faraonului şi a mulţimii adunate în cea mai mare încăpere a palatului? Îl chem să se măsoare cu mine pe cel care a adus aici pe regele meu etiopian, în pofida voinţei lui şi a farmecelor mele!

-Nu eşti tu Nasi, fiul negresei, cel care l-a răpit pe faraonul nostru din patul lui, ducându-l în Etiopia pentru a fi biciuit de faţă cu regele vostru? Şi mai cutezi să mi te înfăţişezi în palatul din Memfis şi să mă înfrunţi, pe mine, cu vrăjile tale blestemate? Află că nu vei mai ieşi întreg de aici!

Fără să mai zăbovească o clipă, Nasi rosti unul dintre descântecele ştiute numai de el şi o flacără mare ţâşni în mijlocul sălii tronului, ameninţând să mistuie întreg palatul şi pe cei de faţă. Sfetnicii scoaseră ţipete de groază şi strigară:

-Vino, fiul lui Panişi! Scapă-ne de foc!

          Cel chemat rosti şi el un descântec şi numai iată că se dezlănţui o ploaie năpraznică: flacăra pieri fără urmă! Nasi bolborosi un alt descântec în limba lui neînţeleasă de nimeni şi toată sala tronului fu învăluită de o pâclă deasă, de nu se mai vedea om cu om! Dar Panişi nu se lăsă mai prejos şi un vânt puternic, stârnit de vrăjile lui, înlătură pâcla cât ai clipi din ochi. Nasi nu-i dădu răgaz, ci mai şopti un descântec. Deasupra faraonului şi a curtenilor înspăimântaţi se ivi o boltă de piatră lungă de două sute de coţi, gata-gata să-i strivească pe toţi sau să-i ţină închişi asemeni unei piramide. Fiul lui Panişi plăsmui la rândul lui o corabie uriaşă în care încăpu toată bolta de piatră. Apoi corabia se îndreptă spre întinsul lac Moeris, unde pluti ce pluti, până pieri în depărtare. Etiopianul trebui să se dea bătut, dar se făcu pe dată nevăzut. Egipteanul îl făcu să reapară sub forma unui boboc de gâscă sălbatică, spre gâtul căruia se apropie cuţitul vânătorului care l-a prins.

          După semnele pe care i le spusese Nasi, vrăjitoarea etiopiană înţelese că fiul ei este în primejdie de moarte şi, preschimbată într-o gâscă sălbatică, zbură deasupra palatului din Memfis şi îşi chemă feciorul. Fiul lui Panişi o recunoscu şi o doborî chiar în mijlocul sălii tronului, de părea aidoma unei păsări prinse în laţ. Dar etiopianca îşi reluă înfăţişarea omenească şi se milogi de Horus să-i ierte şi să le îngăduie să se întoarcă cu o corabie până în ţara negrilor, făgăduind că nu vor mai călca niciodată pe meleagurile faraonului.

          Fiul lui Panişi se arătă mărinimos şi le dădu o corabie, după ce îi puse să jure că nu se vor mai întoarce niciodată în Egipt. Şi vicleanul Nasi cuvântă astfel:

-Jur că nu mă voi mai ivi în Egipt sub nici un chip! Apoi adăugă repede: Mai înainte de o mie cinci sute de ani!

             Cu toate că auzi cuvintele lui Nasi, fiul lui Panişi îşi ţinu făgăduiala şi cei doi etiopieni se întoarseră cu bine în ţara negrilor.

*

          Aici Senosiris încheie depănarea celor cuprinse în scrisoarea pecetluită a solului din Meroe. Acesta rămase tot timpul ca o stană de piatră, fără să întrerupă sau să dezică ceva din spusele copilului-minune. Solul recunoscu că Senosiris nu ştirbise nici cu o iotă povestea scrisă pe sulul de papirus ascuns sub straiele lui. Apoi dete să plece încercând să scape cu faţa curată. Dar Senosiris îl opri cu un gest şi vorbi faraonului astfel:

-Solul pe care îl vedeţi atât de grăbit să se întoarcă în ţara lui este însuşi Nasi, care, după o mie cinci sute de ani, a pus iarăşi piciorul pe pământul Egiptului, spre a ne înjosi şi chinui fără milă. Eu însumi nu sunt decât Horus, fiul lui Panişi! Auzind ameninţarea etiopianului, prin puterea vrăjilor mele mi-am prelungit viaţa atât amar de vreme şi am luat înfăţişarea lui Senosiris pentru a preîntâmpina întinarea faimei Egiptului de către un vrăjmaş puternic şi viclean!

          La auzul acestor cuvinte, solul etiopian se prăbuşi la pământ ca lovit de un fulger. Începu să bolborosească nişte descântece, care să-l facă iarăşi nevăzut, dar Horus, fiul lui Panişi, sub înfăţişarea lui Senosiris, fiul lui Satni, i-o luă înainte şi stârni un foc care-l mistui pe etiopian, preschimbându-l într-o grămăjoară de cenuşă.

          Mai înainte ca toţi cei aflaţi în sala tronului să-şi revină din uluiala care îi cuprinsese, Senosiris însuşi dispăru pentru totdeauna.

          Într-un târziu, Satni scoase un geamăt de disperare, dându-şi seama de faptul că rămăsese fără copilul pe care îl iubise atât de mult. Socotind anii care trecuseră de la sosirea vrăjitorului în palatul lui Siamanu, Satni înţelese că se împlinise sorocul despre care vorbise Senosiris.

          Faraonul însuşi şi curtenii lui se minunară mult de cele văzute şi auzite de ei. Toţi îi dădură dreptate lui Satni, care spuse:

-N-a fost nici un scrib mai învăţat şi nici un om mai priceput în desăvârşirea vrăjilor decât Horus, fiul lui Panişi, şi nici că se va mai naşte un altul, aidoma lui!

          În cinstea celui dispărut a fost ridicat un monument de piatră şi, cât timp au trăit Satni şi soţia lui, Mahi, ei n-au încetat să aducă slavă amintirii fiului lor, cel care scăpase Egiptul de o înjosire nemeritată, săvârşind o minune care nu se mai văzuse până atunci…

Prelucrare de Ion Acsan