FATA CU PIEZE RELE

(basm popular românesc repovestit)

          Au fost odată un împărat şi-o împărăteasă care aveau trei fete, numai bune de măritat. Dar, în vreme ce fetele din împărăţie, de vârsta lor, sau ale împăraţilor vecini, se măritau repede, la uşa lor nu poposea nici un peţitor, pentru nici una măcar, iar palatul lor ajunsese să fie un loc la tristeţii.

          Într-o zi trecu pe-acolo o bătrână, care pricepu mâhnirea împăraţilor. Ea o luă pe împărăteasă deoparte şi-i spuse:

          –Ascultă-mă cu atenţie. La noapte, după ce fetele tale se culcă, aşteaptă oleacă să adoarmă şi bagă de seamă cum dorm. Apoi să vii degrabă să-mi spui.

          Împărăteasa făcu întocmai, iar a doua zi îi povesti bătrânei ce-a văzut:

          –Fata cea mare îşi ţine mâinile sub cap, cea mijlocie le ţine încrucişate pe piept, iar mezina le ţine între genunchi.

          –Doamna mea, Copila aceasta, de la urmă, care ţine mâinile între genunchi în timp ce doarme, are o ursită rea, ce împiedică şi soarta celorlalte copile. Ea este fata cu pieze rele şi oriunde o să fie ea, acolo va fi şi pacostea şi răul pentru toată lumea, nu numai pentru zilele ei.

          După ce bătrâna plecă, sărmana împărăteasă rămase pe gânduri. Mezina însă îi zise:

          –Nu te întrista, buna mea maică. Am ascultat şi am auzit tot. Nu mai rămân nici o clipă la voi, spre amarul vostru şi nenorocul surorilor mele. Preschimbă-mi toată zestrea în bănuţi de aur şi coase-mi-i în tivul rochiei. Apoi lasă-mă să mă duc, să-mi caut de soartă.

          Draga de ea, mamă era şi pentru celelalte două, dar şi pentru mezină. O durea inima de fiecare, dar înţelese că fata cea mică vorbise cu înţelepciune. Oftă din rărunchi şi făcu întocmai. Preschimbată în călugăriţă, fata cea mică părăsi palatul şi merse cale lungă, unde o mâna durerea. Pe unde trecea şi poposea, soarta ei cea rea aducea numai nenorociri pe care ea le plătea cu bănuţii bine prinşi în hainele pe care le purta.

     

     La un moment dat, o regină care cunoştea bine oamenii luă seama mai bine la această copilă şi înţelese că dedesubtul rasei de călugăriţă se ascunde o fată de neam şi o întrebă dacă ştie să brodeze cu boabe de mărgăritar. Mezina fără de noroc răspunse că da, iar regina o opri la palatul său, dându-i de lucru. Ochii ei puteau să vadă relele care nu-i dădeau pace bietei fete şi, la un moment dat, o luă deoparte şi-i zise:

          –Copilă, ascultă o vorbă de la mine! De vreme ce te urmăreşte soarta cea pizmaşă, tu nu vei avea niciodată un trai liniştit. De aceea trebuie să găsim un mijloc să te ursească din nou ursitoarele.

          –Dar ce să fac ca ele să mă ursească iar?

          –Ţine minte ce te învăţ eu! Vezi muntele acela din depărtare? Acolo se află adunate toate ursitoarele de pe lume. Acolo se află palatele lor. Tu trebuie să mergi chiar până în vârful muntelui de-o fi nevoie, şi să-ţi găseşti ursitoarea. Să-i dai pâinea pe care ţi-o voi da eu şi să-i spui aşa: „Ursitoarea mea, care m-ai ursit, urseşte-mă din nou!” Şi să nu pleci de-acolo, orice ţi-ar face, ci să-ţi dai silinţa să ia pâinea în mâinile ei.

          Fata de împărat a făcut întocmai. Cu pâinea reginei asupra ei porni la drum, ajunse la poalele muntelui şi începu să-l urce, bătând din poartă în poartă, la fiecare palat, dar nici una dintre ursitoarele care ieşiră la ea nu se dovedi a fi cea care o menise. Când aproape că-şi pierduse orice speranţă, fata a văzut o grădină părăginită şi murdară. Cu inima strânsă de teamă a bătut şi la poarta acesteia şi, spre mirarea dar şi teama ei, răspunse o femeie răutăcioasă şi urâtă.

          –Ce te-aduce, fată, aici? Cară-te cât mai repede, că de nu, îţi rup ciolanele sau te omor!

          Sărmana copilă îi întinse pâinea şi o rugă:

          –Ursitoarea mea care m-ai ursit, urseşte-mă din nou!

          Dar fata cea haină şi urâtă nu se lăsă deloc înduplecată şi stârni un adevărat tărăboi, care le atrase imediat pe toate ursitoarele acolo. Înduioşate de blândeţea copilei de împărat şi impresionate de curajul ei, ursitoarele începură să-i ţină partea:

          –Urseşte-o, biata de ea, căci pătimeşte atât de mult, şi mai e şi de neam! Urseşte-o!

          –Nu pot! Să plece de-aici! – spuse şi, smulgându-i pâinea din mână, i-o aruncă în cap, apoi începu să arunce cu pietre în ea.

          Fata o ridică din drum şi insistă iar:

          –Ia-o, buna mea ursitoare, ia-o şi urseşte-mă iar!

          Pe de o parte mirată de atâta stăruinţă, pe de altă parte cedând rugăminţilor suratelor ei, ursitoarea cea rea luă pâinea din mâinile tremurânde ale fetei şi-i vorbi aşa:

          –Uite, te ursesc iar, aşa cum ai cerut, dar să ţii bine minte ce am să-ţi spus acum, că dacă nu vei face întocmai, a doua oară n-am să te mai pot ursi. Ia mosorul ăsta – şi-i azvârli un mosor cu fir de mătase. Nici să nu-l vinzi şi nici să nu-l dăruieşti cuiva, ci să-l dai numai pe greutatea lui adevărată. Acum du-te şi vezi-ţi de treabă!

          Fata luă mosorul şi se întoarse la regina care o învăţase numai de bine. Relele ei încetară definitiv şi începu să cunoască şi ea traiul bun şi liniştea de care nu avusese parte.

          Între timp, regele din ţara vecină se pregătea de nuntă. Toate bune şi la locul lor, dar rochia de nuntă nu putea fi terminată căci nu mai avea fir de mătase care să i se potrivească. Slujitori mulţi fuseseră trimişi în cele patru zări, să găsească aţa potrivită. Într-o bună zi aceştia poposiră şi la palatul reginei, plini de speranţă, căci auziseră că acolo exista o fată care avea aţa aceea. Spre bucuria lor, vorbele se dovediră a fi adevărate şi fata de împărat, cu mosor cu tot, porni spre ţara vecină, ca să vadă dacă, într-adevăr, firul era pe potriva rochiei.

          Ajunşi la castelul viitorului mire, mare fu bucuria tuturor când văzură că aţa era aidoma rochiei, şi întrebară fata cu ce preţ dă aşa lucru rar dar de mare ajutor, ca să-l cumpere.

          –Nu-l vând cu bani – spuse ea – ci îl vând cu cântarul. Îl dau pe greutatea lui!

          Mirat de aşa vorbă, prinţul îşi spuse că va plăti o nimica toată şi încuviinţă. Mare fu însă uimirea tuturor când văzură că talerul cu mosorul se află jos şi că bănuţii par să nu aibă nici o greutate. Aduseră saci  de aur şi obiecte de preţ, dar talerul nu se clintea din loc. Uluit dar şi intrigat, tânărul prinţ, dornic să termine odată treaba asta, se sui el însuşi pe cântar, şi abia atunci talerele se aşezară unul în dreptul celuilalt. El căută mai atent la fata din împărăţia vecină, văzu că este cu totul deosebită, şi spuse celor de faţă:

          –De vreme ce firul de mătase e aşa de preţios, cu siguranţă că nici stăpâna lui nu e mai prejos. Şi dacă acest fir cântăreşte întocmai cât mine, atunci voi luaţi mosorul şi terminaţi rochia, iar eu voi fi soţul tău, ca preţ al încrederii tale în ursita ta cea bună!

Legenda Iepurasului de Paste

Pastele este cea mai importantă sărbătoare religioasă a creştinilor, care marchează miracolul Învierii Domnului. Cu toate astea, un personaj extrem de îndrăgit al Paştelui provine din tradiţiile păgâne: iepuraşul. Cum a ajuns el un simbol al sărbătorii creştine?   Iepurasul de Paşti este un simbol păgân, emblemă a fertilităţii, asociat de creştini cu apariţiile lui Iisus dupa Înviere.

Prima menţionare a iepuraşului ca simbol pascal apare în Germania, în 1590. În unele regiuni din această ţară se credea că iepuraşul aduce ouăle roşii în Joia Mare şi pe cele colorate altfel în noaptea dinaintea Paştelui. 

În tradiţia păgână anglo-saxonă exista o zeiţă pe nume Eostre, cunoscută drept zeiţa primăverii. Simbolurile ei principale erau oul şi iepurele. Există o legendă potrivit căreia zeiţa a găsit o pasăre rănită în timpul iernii, iar singura soluţie pentru a o salva a fost să o transforme în iepure. Deşi nu mai era pasăre, iepurele putea să facă ouă.
Primăvara avea loc un festival dedicat zeiţei, care ţinea din martie până la sfârşitul lui aprilie. Când creştinismul a ajuns la anglo-saxoni, multe tradiţii din timpul festivalului lui Eostre au fost adaptate în ceremoniile în onoarea Învierii lui Iisus, întrucât aveau loc în acelaşi timp şi îi încurajau pe păgâni să se convertească. Drept rezultat, numele Paştelui în engleză, Easter, provine de la Eostre.
Iepuraşii fac parte din poveste întrucât sunt simbolul lui Eostre, dar şi penrtu că iepurii sunt puternic legaţi de lună în tradiţia păgână. Iepurele era şi un simbol al lunii, iar ciclurile lunii determină în ce zi sărbătorim Paştele în fiecare an.
În Germania, iepuraşii de Paşte erau albi şi se credea că dacă un copil este foarte cuminte, un iepuraş le va aduce un coş plin de ouă colorate. Tot în Germania s-au născut şi primii iepuraşi de Paşte dulci, în secolul 19. Ei erau făcuţi din aluat de foi şi zahăr.

Cu multi, foarte multi ani in urma, intr-o poienita dintr-o frumoasa padure plina de animalute a aparut o pasare. Aceasta pasare era deosebit de frumoasa, cu penele in culorile curcubeului si cu triluri angelice, cum nu se auzisera mai frumoase. Glasul ei era atat de frumos, incat pana si vantul se oprea din bataile sale pentru a strange minunatele triluri ca sa le poarte mai apoi printre frunze si flori prin toata padurea, cat mai departe.

Nimeni nu stia de unde a venit aceasta pasare si cat avea sa ramana in acea poienita, insa toate animalutele din padure o iubeau pentru ca le incanta in fiecare zi cu cantecele ei fermecatoare. Frumoasa faptura si-a facut cuib in mijlocul poienitei, in scorbura celui mai vechi copac. Acolo isi ducea ea traiul, cantand in fiecare dimineata si seara si strangand in jurul copacului o groaza de animalute venite sa o asculte cu incantare.

Asa decurgea fiecare zi in padurice de cand se instalase pasarea maiastra. Iarna tocmai trecuse si zilele cu soare erau tot mai dese, prilej de bucurie pentru intreaga padure si de cantec pentru misterioasa pasare. Insa, intr-o zi, nimeni nu stie cum si cand exact, animalutele padurii au gasit pasarea frumos colorata cazuta langa batranul copac, ranita, scotand gemete de durere... gata sa moara! Speriate ca s-ar putea intampla ce era mai rau toate animalutele au dat fuga la templul Zeitei Lunii, Eostre, rugandu-se fiecare ca aceasta sa faca o minune si sa salveze maiastra pasare.

Eostre le-a auzit ruga si s-a coborat sa vada ce poate face, insa in ciuda tuturor eforturilor ei era destul de greu sa mai salveze pasarea. In cele din urma, a gasit insa singura solutie prin care ii putea salva viata: aceea de a transforma maiastra pasare intr-un iepuras. Acum Iepurasul nu mai canta, dar putea in continuare sa faca oua.

Si astfel de atunci, in semn de multumire, in fiecare primavara, cand are loc echinoctiul, Iepurasul ii duce Zeitei Lunii un dar constand in ouala sale pe care le picteaza in culorile curcubeului. Si pentru ca iepurasul este o fiinta iubitoare, s-a gandit sa imparta frumoasele sale oua si alte daruri celor napastuiti si copiilor care au fost cuminti. Astfel, in fiecare an Iepurasul vine cu mici cadouri pentru copii, lasa ouale pe masa de Paste sau le ascunde in gradinite printre flori ori le aseaza frumos in cuiburile ce sunt pregatite special pentru el.

Si fiindca iubeste copiii, Iepurasul aduce special pentru acestia oua din ciocolata si alte surprize, sperand ca si in anul ce vine sa fie la fel de cuminti.

DE PASTI

Astãzi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie,
Necãjite si mânjite,
Zece ouã înrosite .

Un ou alb , abia ouat,
Cu mirare le-a-ntrebat:
- Ce vã este , frãtioare,
- Ce vã doare ?
Nu vã ninge, nu vã plouã,
Stati gãtite-n hainã nouã,
Parcã, Dumnezeu mã ierte,
N-ati fi ouã...

- Suntem fierte !
Zise-un ou rotund si fraise
Lânga pasca cu orez.
Si schimbindu-si brusc  alura,
Toate-au început cu gura:

- Pân'la urmã tot nu scap!
- Ne gãteste de paradã .
- Ne ciocneste cap în cap
Si ne zvârle coaja-n stradã...

- Ce rusine!
- Ce dezastru!

- Preferam sã fiu omletã  !

- Eu, de m-ar fi dat la closcã  ,
As fi scos un pui albastru...

- Si eu unul violet...

- Eu, mai bine-ar fi sã tac:
Asa galben   sunt, cã-mi vine
Sã-mi închipui cã pe mine
M-a ouat un cozonac !...

 de George Toparceanu

 

INVATATUL SATNI SI FIUL SAU SENOSIRIS

– poveste egipteană din vremea ultimilor faraoni –

          A fost odată un faraon numit Usinares. Dintre numeroşii săi copii, cel mai drag îi era Satni. În vreme ce ceilalţi  se întreceau în mânuirea arcului şi a suliţei, Satni era neîntrecut în acoperirea sulurilor de papirus cu hieroglife, sau în citirea ciudatelor cărţi rămase din veacuri îndepărtate. Nu aflai în lumea întreagă un om mai învăţat decât el.

          În vremurile acelea, regii nu se războiau numai cu oştile, ci şi cu vorbele: căutau să-şi înfrunte potrivnicii prin scrisori dibace, cuprinzând fie o sfidare, fie o cimilitură încâlcită. De răspunsul care se dădea la aceste scrisori atârna faima regelui şi a ţării întregi. Şi în această privinţă Satni era de neînlocuit, dezlegând cu repeziciune orice enigmă.

          Astfel, într-o zi sosi un sol al regelui Etiopiei care, nici mai mult, nici mai puţin, pofti pe faraon să înghită toată apa mării. Satni răspunse că tatăl său se va dovedi în stare de această faptă doar dacă marea va conţine atâta apă câtă avea în clipa când a fost trimisă provocarea. Cu alte cuvinte, regele Etiopiei trebuia să zăgăzuiască Nilul şi toate fluviile care se vărsau în noianul de ape. Neavând încotro, solul plecă fără să mai sufle o vorbă.

          Cu toate că era atât de înţelept şi de învăţat, bucurându-se de dragostea tatălui său, Satni era cel mai nefericit om din lume pentru că nu avea nici un copil. Nu mai puţin îndurerată era şi Mahi, soţia lui, tot din această pricină. Nu-şi precupeţea osteneala, colindând din templu în templu, în căutarea unui leac care s-o ajute să nască un prunc.

          Într-o zi Mahi se duse la templul lui Ptah şi, cum era trudită de atât alergătură, o fură somnul. În vis auzi un glas care o sfătui să meargă la fântâna unde se îmbăiază zilnic Satni. Lângă această fântână, aflată în curtea casei lor, va găsi un vrej de pepene pe care îl va smulge din rădăcină şi-l va pune la fiert. Fiertura o va da bărbatului ei, după care îşi va vedea visul cu ochii. Femeia făcu întocmai cum o învăţase glasul din vis şi după câtăva vreme pricepu că dorinţa ei de a avea un copil se va îndeplini curând.

          Şi Satni avu un vis prevestitor: un glas îl înştiinţa că va avea un fiu care va săvârşi o minune cum nu s-a mai văzut pe pământul Egiptului

          Mare a fost bucuria lui Satni când a aflat că Mahi i-a născut un băiat, grăbindu-se să-i dea numele de Senosiris, aşa cum îl îndemnase glasul din vis. Faraonul însuşi se înveseli când se văzu bunic.

          Pruncul fu alăptat chiar de Mahi, care nu se îndură să-l încredinţeze unei doici. Când copilul împlini un an, toţi spuseră: „Are doi ani”. Iar când el împlini doi ani, oricine i-ar fi dat de două ori pe atât. Satni nu putea răbda să treacă un ceas întreg fără să-şi vadă odrasla, atât de mult o îndrăgea.

          Fiind mai voinic şi mai isteţ decât copiii de vârsta lui, Senosiris a fost dat mai devreme la şcoală. În scurt timp el ştia mai mult decât scribul care era învăţătorul lui. Începu să citească toate cărţile din casa tatălui său, uimindu-l pe acesta cu deşteptăciunea lui neobişnuită.

          Senosiris fu încredinţat scribilor din templul lui Ptah, cei mai învăţaţi din întregul Egipt, şi nu trecu mult timp până ce îi întrecu şi pe aceştia. Citea cu voce tare şi fără a se poticni cele mai întortocheate pagini ale cărţilor vechi de mii de ani, de rămâneau uluiţi toţi învăţaţii cărunţi. Ştia pe dinafară cărţile cu stihuri sau pe cele cu descântece şi vrăji. Când împlini doisprezece ani, Senosiris fu înfăţişat faraonului şi întregii sale curţi, uimindu-i pe toţi cu răspunsurile lui înţelepte. Cei mai pricepuţi scribi-vrăjitori ai Egiptului nu-l putură dovedi cu toată ştiinţa lor.

          Într-o zi faraonul Usinares se afla în marea sală a palatului, înconjurat de toţi sfetnicii şi dregătorii săi. Sosise de curând un sol al regelui Etiopiei cu o scrisoare pecetluită. Usinares se grăbi să-l primească.

          Solul se plecă în faţa faraonului şi, când fu poftit să arate ce vânt îl aduce, el cuvântă astfel:

-Este de faţă vreun om care să citească această scrisoare, fără a-i rupe peceţile? Dacă nu se va afla nici un scrib în măsură să descifreze sulul de papirus, fără să-l desfăşoare în faţa ochilor lui, odată întors în ţara mea voi spune tuturor negrilor că Egiptul nu merită faima de ţară a celor mai învăţaţi oameni!

          Toţi sfetnicii şi faraonul rămaseră muţi de uimire la auzul acestei provocări nemaipomenite. Fiecare murmura în sinea lui: „Ce scrib sau vrăjitor, fie el cât de dibaci, ar putea descifra un sul de papirus pecetluit? Aşa ceva întrece toate puterile omeneşti! Dar ce te faci cu neştirbita fală a Egiptului întreg?”

          Primul care îşi reveni din uimire fu faraonul. El trimise de îndată după Satni. Când i se repetară cuvintele solului, Satni se fâstâci cu totul. În cele din urmă răspunse:

-Este greu să citeşti cuprinsul unei scrisori pe care n-ai citit-o. Totuşi, îngăduie-mi timp de zece zile spre a chibzui ce pot face ca Egiptul să nu fie înjosit de etiopieni.

          Faraonul îi dădu  răgazul cerut, iar solul fu găzduit într-o încăpere a palatului, primind hrana pe care o mânca în ţara lui de baştină. Satni ajunse acasă fără să vadă pe unde calcă şi fără să mai ştie unde îi este capul. Se înfăşură în straiele lui şi, strângându-şi capul între coate, se culcă asemenea unui om bolnav. Dar nu putea să doarmă de mâhnit ce era!

          Când Mahi află de purtarea ciudată a bărbatului ei, veni de îndată la palatul acestuia şi spuse:

-Satni nu are fierbinţeală, braţele nu-i sunt vlăguite. Boala se ascunde în inima lui!

Bărbatul îi vorbi morocănos.

          Lasă-mă în pace, Mahi! Grija care-mi frământă mintea nu-i treabă femeiască!

Mahi se duse în iatacul ei îngrijorată. Curând se ivi însă Senosiris, care începu să-l descoase pe tatăl său. Satni îi spuse şi lui:

          -Dă-mi pace acum, Senosiris! Eşti prea mic pentru treburile care mă frământă pe mine!

Dar băiatul nu se dădu bătut până nu dibui pricina supărării tatălui său. Când o află, izbucni într-un hohot de râs nestăvilit.

          -De ce râzi? întrebă Satni mânios.

          -Râd că văd cât te frămânţi pentru un fleac ca acesta. Scoală-te, tată, căci eu voi citi mâine în faţa întregii curţi scrisoarea adusă de harapul etiopian, fără să-i rup peceţile!

Satni dădu neîncrezător din cap.

          -Cum îmi poţi dovedi că eşti în stare de aşa ceva?

Senosiris răspunse fără să şovăie:

          -Du-te şi ia oricare dintre cărţile pe care le ţii în vasele de lut ars din odaia ta de scris şi eu îţi voi spune tot ce cuprinde ea, cuvânt cu cuvânt, stând cu spatele la tine!

          Satni făcu ce-i ceru Senosiris şi, spre marea lui surprindere, îşi întări convingerea că feciorul său nu-i înşiră verzi şi uscate. Din cale-afară de vesel, Satni se duse la faraon, povestindu-i ce este în stare să facă Senosiris şi îl vesti că a doua zi acesta va descifra scrisoarea pecetluită a etiopianului.

          Faraonul şi fiul său petrecură restul zilei ca nişte oameni scăpaţi de o grijă apăsătoare.

          A doua zi marea sală a palatului gemea de lume. Erau de faţă toţi sfetnicii, comandanţii de oşti, preoţii şi o mulţime de supuşi mai de rând, veniţi să ia parte la înfruntarea dintre Senosiris şi solul etiopian. Când intră faraonul, însoţit de fiul şi nepotul lui, în sală se lăsă o linişte adâncă. În cele din urmă se înfăţişă şi solul care ţinea ascunsă scrisoarea cu pricina.

          Senosiris se aşeză în faţa lui cuvântându-i astfel:

-Aşadar, tu eşti cel care a veni în Egipt, livada scumpă a lui Osiris, lăcaş al marelui Ra, cu gândul să-i înjoseşti faima neştirbită! În faţa faraonului şi a mulţimii care umple marea sală a palatului din Memfis, voi arăta tot ce se află în scrisoarea regelui tău tuciuriu din Meroe[1], cel care se închină zeului Amon. Fereşte-te să rosteşti ceva neadevărat!

          Uluit de îndrăzneala cu care vorbea copilul de lângă el, solul îngenunche, jurând că va spune numai şi numai adevărul. Şi întrucât învăţase pe dinafară tot ce sta scris în pecetluitul papirus, el nu va interveni decât dacă va băga de seamă vreo abatere de la cele scrise.

Apoi Senosiris începu să depene tot ceea ce cuprindea scrisoarea, cuvânt cu cuvânt, de parcă în faţa ochilor lui s-ar fi desfăşurat un sul nevăzut.

          Papirusul etiopianului descria o ciudată întâmplare petrecută în timpul domniei străvechiului faraon Siamanu, de care nu-şi mai amintea nimeni. Încă din vremurile acelea regii etiopieni îi urau pe egipteni şi nu mai ştiau ce lucruri să mai scornească, pentru a-i înjosi sau pentru a le pricinui câte un rău.

          Într-o zi, regele etiopian se afla într-un chioşc din grădina palatului său. Era o după-amiază în care soarele dogorea ca un cuptor, aşa că somnul nu vru să-l fure nici măcar pentru o clipă. Deodată auzi cum se lăudau trei vrăjitori cu puterea farmecelor lor. Primul spunea că poate să cufunde vreme de trei zile întregul Egipt într-o beznă desăvârşită. Al doilea se fălea că poate lăsa sterpe ogoarele ţării piramidelor timp de trei ani încheiaţi. Al treilea se mândrea că, prin vrăjile lui, poate să-l răpească pe faraon din palatul său şi să-l aducă în timpul nopţii în Etiopia, unde va fi biciuit în faţa regelui lor. După aceea, până în zorii zilei, stăpânul Egiptului urma să se trezească tot în palatul său din Memfis.

          Regele sări din aşternuturi şi chemă la el pe cei trei vrăjitori. Întrebă cum îi cheamă pe primii doi, apoi se opri la cel de-al treilea:

-Eu sunt Nasi, fiul negresei! răspunse ultimul.

-Ei bine, Nasi, îndeplineşte la noapte ce supuneai mai adineauri şi, pe zeul Amon, te voi copleşi cu daruri şi cu semne de preţuire! făgădui regele.

          Nasi ceru să i se aducă ceară multă şi se puse pe treabă. Făuri mai întâi  o targă şi, după aceea, patru vlăjgani care s-o ducă în spinare. Suflă asupra oamenilor de ceară şi, însufleţindu-i cu vrăjile lui, le spuse următoarele:

-Porniţi acum spre Egipt, răpiţi-l pe faraon din palatul lui şi purtaţi-l pe targă până în faţa regelui nostru. Aici va primi cinci sute de gârbace, după care îl veţi duce înapoi în Memfis. Totul să nu dureze mai mult de şase ceasuri!

-Am înţeles şi nu vom uita nimic! răspunseră oamenii de ceară.

Apoi se făcură nevăzuţi cu targă cu tot …

          A doua zi faraonul se trezi mai mult mort decât viu. Abia mai mergea şi se văita de parcă i-ar fi înmuiat cineva toate încheieturile. Pânza care îi acoperea regeasca spinare părea o povară copleşitoare.Când ajunse în mijlocul curtenilor, spuse:

-Ce s-a petrecut azi noapte cu mine de a trebuit să părăsesc Egiptul?

Curtenii se uitară uimiţi unul la altul, temându-se că faraonul lor s-a smintit. Căutară să-l înduplece că l-au lăsat noaptea în patul lui şi că a doua zi l-au găsit tot acolo. Invocară pe zei, cerându-le să redea suveranului lor sănătatea.

Atunci faraonul se întoarse cu spatele la ei şi-şi dezveli spinarea acoperită de vânătăi:

-Pe viaţa lui Ptah, marele zeu, am fost purtat în ţara negrilor în timpul nopţii şi acolo am primit cinci sute de gârbace în faţa regelui şi a mulţimii adunate! După aceea, cei patru oameni de ceară care m-au cărat pe targa lor m-au adus înapoi în patul meu, înainte de revărsarea zorilor. Apoi s-au făcut nevăzuţi, căci se temeau de razele soarelui, care putea să-i topească.

Văzând spinarea învrâstată de gârbace a faraonului, sfetnicii scoaseră ţipete de spaimă. Printre ei se afla şi Horus, fiul lui Panişi, cel mai învăţat scrib şi cel mai priceput vrăjitor din vremea sa. El spuse:

-Stăpâne, acestea sunt vrăjile etiopienilor. Dar n-ai nici o teamă, că voi şti nu numai să te apăr de ele, dar să te şi răzbun cu vârf şi îndesat.

          Horus, fiul lui Panişi, cercetă toate cărţile sale de vrăji şi puse să se facă un foc mare la intrarea în camera de dormit a faraonului. La miezul nopţii oamenii de ceară ai lui Nasi nu mai izbutiră să ajungă până la patul regelui şi se întoarseră cu targa goală.

          În schimb, trei nopţi în şir, regele din Meroe fu adus de vrăjile lui Horus, fiul lui Panişi, în Memfis şi biciuit mai abitir decât fusese faraonul. Mâniat de cele întâmplate, suveranul etiopian chemă la el pe Nasi şi vru să-i taie capul, deoarece el era pricina umilinţelor şi a suferinţelor lui. Neputându-şi apăra stăpânul de vrăjile egiptenilor, Nasi ceru îngăduinţă să meargă el însuşi la Memfis pentru a-şi înfrunta potrivnicul.

          Nasi se duse să-şi ia rămas bun de la mama lui, care era tot vrăjitoare. Ea îi spuse:

-Nu te du în Egipt, căci acolo vei da peste Horus, fiul lui Panişi, pe care nu-l vei putea birui. El nu-ţi va îngădui să te mai întorci înapoi.

-Sunt nevoit să mă duc la Memfis, pentru a-l apăra pe regele meu cu tăria vrăjilor mele şi să-mi dovedesc potrivnicul chiar la el acasă!

-Dacă vei fi învins, vesteşte-mă, şi de îndată voi veni în ajutorul tău! adăugă bătrâna vrăjitoare.

-Când apa pe care o bei se va înroşi, când mâncarea de care te vei atinge va căpăta culoarea sângelui şi când cerul pe care-l priveşti va fi şi el sângeriu, să ştii că sunt  la mare primejdie!

          Nasi îşi înghiţi cartea de vrăji şi, odată ajuns la Memfis, se strecură în marea sală a tronului, unde cuvântă astfel:

-Cine se ia la întrecere cu vrăjile pe care le voi săvârşi aici, înaintea faraonului şi a mulţimii adunate în cea mai mare încăpere a palatului? Îl chem să se măsoare cu mine pe cel care a adus aici pe regele meu etiopian, în pofida voinţei lui şi a farmecelor mele!

-Nu eşti tu Nasi, fiul negresei, cel care l-a răpit pe faraonul nostru din patul lui, ducându-l în Etiopia pentru a fi biciuit de faţă cu regele vostru? Şi mai cutezi să mi te înfăţişezi în palatul din Memfis şi să mă înfrunţi, pe mine, cu vrăjile tale blestemate? Află că nu vei mai ieşi întreg de aici!

Fără să mai zăbovească o clipă, Nasi rosti unul dintre descântecele ştiute numai de el şi o flacără mare ţâşni în mijlocul sălii tronului, ameninţând să mistuie întreg palatul şi pe cei de faţă. Sfetnicii scoaseră ţipete de groază şi strigară:

-Vino, fiul lui Panişi! Scapă-ne de foc!

          Cel chemat rosti şi el un descântec şi numai iată că se dezlănţui o ploaie năpraznică: flacăra pieri fără urmă! Nasi bolborosi un alt descântec în limba lui neînţeleasă de nimeni şi toată sala tronului fu învăluită de o pâclă deasă, de nu se mai vedea om cu om! Dar Panişi nu se lăsă mai prejos şi un vânt puternic, stârnit de vrăjile lui, înlătură pâcla cât ai clipi din ochi. Nasi nu-i dădu răgaz, ci mai şopti un descântec. Deasupra faraonului şi a curtenilor înspăimântaţi se ivi o boltă de piatră lungă de două sute de coţi, gata-gata să-i strivească pe toţi sau să-i ţină închişi asemeni unei piramide. Fiul lui Panişi plăsmui la rândul lui o corabie uriaşă în care încăpu toată bolta de piatră. Apoi corabia se îndreptă spre întinsul lac Moeris, unde pluti ce pluti, până pieri în depărtare. Etiopianul trebui să se dea bătut, dar se făcu pe dată nevăzut. Egipteanul îl făcu să reapară sub forma unui boboc de gâscă sălbatică, spre gâtul căruia se apropie cuţitul vânătorului care l-a prins.

          După semnele pe care i le spusese Nasi, vrăjitoarea etiopiană înţelese că fiul ei este în primejdie de moarte şi, preschimbată într-o gâscă sălbatică, zbură deasupra palatului din Memfis şi îşi chemă feciorul. Fiul lui Panişi o recunoscu şi o doborî chiar în mijlocul sălii tronului, de părea aidoma unei păsări prinse în laţ. Dar etiopianca îşi reluă înfăţişarea omenească şi se milogi de Horus să-i ierte şi să le îngăduie să se întoarcă cu o corabie până în ţara negrilor, făgăduind că nu vor mai călca niciodată pe meleagurile faraonului.

          Fiul lui Panişi se arătă mărinimos şi le dădu o corabie, după ce îi puse să jure că nu se vor mai întoarce niciodată în Egipt. Şi vicleanul Nasi cuvântă astfel:

-Jur că nu mă voi mai ivi în Egipt sub nici un chip! Apoi adăugă repede: Mai înainte de o mie cinci sute de ani!

             Cu toate că auzi cuvintele lui Nasi, fiul lui Panişi îşi ţinu făgăduiala şi cei doi etiopieni se întoarseră cu bine în ţara negrilor.

*

          Aici Senosiris încheie depănarea celor cuprinse în scrisoarea pecetluită a solului din Meroe. Acesta rămase tot timpul ca o stană de piatră, fără să întrerupă sau să dezică ceva din spusele copilului-minune. Solul recunoscu că Senosiris nu ştirbise nici cu o iotă povestea scrisă pe sulul de papirus ascuns sub straiele lui. Apoi dete să plece încercând să scape cu faţa curată. Dar Senosiris îl opri cu un gest şi vorbi faraonului astfel:

-Solul pe care îl vedeţi atât de grăbit să se întoarcă în ţara lui este însuşi Nasi, care, după o mie cinci sute de ani, a pus iarăşi piciorul pe pământul Egiptului, spre a ne înjosi şi chinui fără milă. Eu însumi nu sunt decât Horus, fiul lui Panişi! Auzind ameninţarea etiopianului, prin puterea vrăjilor mele mi-am prelungit viaţa atât amar de vreme şi am luat înfăţişarea lui Senosiris pentru a preîntâmpina întinarea faimei Egiptului de către un vrăjmaş puternic şi viclean!

          La auzul acestor cuvinte, solul etiopian se prăbuşi la pământ ca lovit de un fulger. Începu să bolborosească nişte descântece, care să-l facă iarăşi nevăzut, dar Horus, fiul lui Panişi, sub înfăţişarea lui Senosiris, fiul lui Satni, i-o luă înainte şi stârni un foc care-l mistui pe etiopian, preschimbându-l într-o grămăjoară de cenuşă.

          Mai înainte ca toţi cei aflaţi în sala tronului să-şi revină din uluiala care îi cuprinsese, Senosiris însuşi dispăru pentru totdeauna.

          Într-un târziu, Satni scoase un geamăt de disperare, dându-şi seama de faptul că rămăsese fără copilul pe care îl iubise atât de mult. Socotind anii care trecuseră de la sosirea vrăjitorului în palatul lui Siamanu, Satni înţelese că se împlinise sorocul despre care vorbise Senosiris.

          Faraonul însuşi şi curtenii lui se minunară mult de cele văzute şi auzite de ei. Toţi îi dădură dreptate lui Satni, care spuse:

-N-a fost nici un scrib mai învăţat şi nici un om mai priceput în desăvârşirea vrăjilor decât Horus, fiul lui Panişi, şi nici că se va mai naşte un altul, aidoma lui!

          În cinstea celui dispărut a fost ridicat un monument de piatră şi, cât timp au trăit Satni şi soţia lui, Mahi, ei n-au încetat să aducă slavă amintirii fiului lor, cel care scăpase Egiptul de o înjosire nemeritată, săvârşind o minune care nu se mai văzuse până atunci…

Prelucrare de Ion Acsan