FRUMUSETEA INIMII

Se povesteste ca intr-o zi un tanar s-a oprit in centrul unui mare oras si a inceput sa le spuna trecatorilor ca are ce-a mai frumoasa inima din lume! Nu dupa mult timp,in jurul lui s-au strans o multime de oameni care-i admirau inima! Era intradevar perfecta! Toti au cazut de acord ca era ce-a mai frumoasa inima pe care au vazut-o vreodata! Tanarul era mandru de inima lui si nu contenea sa se laude singur cu ea! Deodata de multime s-a apropiat un batranel! Cu glas linistit el a rostit ca pt sine:"Si totusi perfectiunea inimii lui nu se compara cu perfectiunea inimii mele!" Oamenii au inceput sa-si intoarca privirile spre inima batranelului! Pana si tanarul a fost curios sa vada inima ce indraznea sa se compare cu a lui! Era o inima puternica ale carei batai ritmate se auzeau pana departe. Dar era plina de cicatrice,si erau locuri unde bucati din ea fusesera inlocuite cu altele care nu se potriveau chiar intru totul! Liniile de unire dintre bucatile straine si inima batranelului fiind sinuoase,chiar si colturoase pe alocuri! Ba mai mult,din loc in loc lipseau bucati intregi lasand sa se vada rani larg deschise,inca sangerande! "Cum poate spune ca are o inima mai frumoasa?" Isi sopteau uimiti oameni! Cred ca glumeste!spuse tanarul dupa ce a examinat atent inima batranelului! Priveste la inima mea!este perfecta! Pe cand a ta este toata o rana,numai lacrimii si durere! Da! A spus bland batranelul! Inima ta arata perfect,dar nu mi-as schimba-o niciodata cu inima ta! Vezi tu!fiecare cicatrice de pe inima mea reprezinta o persoana careia i-am daruit dragostea mea.. Rup o bucata din inima mea si i-o dau omului de langa mine,care adesea imi da in schimb o bucata din inima lui,ce se potriveste in locul ramas gol in inima mea! Dar pt ca bucatile nu sunt masurate la milimetru,raman margini colturoase pe care eu le pretuiesc nespus de mult! Deoarece imi amintesc de dragostea pe care am impartasit-o cu cel de langa mine! Uneori am daruit bucati din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic in schimb,nici macar o bucata din inima lor! Acestea sunt ranile deschise din inima mea! Pt ca a-i iubi pe cei din jurul tau implica intotdeauna un oarecare risc! Si desi aceste rani sangereaza inca si ma dor,ele imi amintesc de dragostea pe care o am pana si pt acesti oameni! Cine stie,s-ar putea ca intr-o zi sa se intoarca la mine si sa umple locurile goale cu bucati din inimile lor! Intelegi acum dragul meu care este adevarata frumusete a inimii? A incheiat cu glas domol si zambet cald batranelul! Tanarul a ramas tacut deoparte,cu obrazul scaldat in lacrimi! S-a apropiat atunci timid de batranel,a rupt o bucata din inima lui perfecta si i-a intins-o cu maini tremurande! Batranelul i-a primit bucata si a pus-o in inima lui.. A rupt apoi o bucata din inima brazdata de cicatrice si i-a intins-o tanarului! Se potrivea,dar nu perfect pt ca marginile erau c-am colturoase! Tanarul si-a privit inima care acum era mai frumoasa ca niciodata.. Fiindca in inima candva perfecta pulsa acum dragostea din inima batranelului! Cei doi s-au imbratisat,si-au zambit si au pornit impreuna la drum! Cat de trist trebuie sa fie sa mergi pe calea vietii cu o inima intreaga in piept,o inima perfecta dar lipsita de frumusete?

CLOPOTEII SUFLETULUI

Se povestește că, odată, cu mult timp în urmă, trăia retras în munții din China, un maestru. Era vesel tot timpul, le zâmbea tuturor celor care îi ieșeau în cale. Unul dintre elevii lui, curios fiind să afle cum de maestrul este tot timpul fericit, l-a întrebat: - Maestre, de unde acest zîmbet continuu pe chipul tău? - De la clopoțeii de vânt, răspunse maestrul. - Cum așa? - De fiecare dată când sună clopoțeii de argint de la poarta mea, mă cuprinde o bucurie fără margini! Înseamnă că vine cineva… Și sosirea cuiva, fie și doar a vântului, mă umple de fiecare dată de fericire… Gândind că ar avea în ei ceva magic, într-o noapte elevul hotărî să fure clopoțeii. Îi duse în casa lui, îi așeză la poartă și așteptă ca miracolul să se producă. Dar nu simți nimic, cănd aceștia sunară… Ba mai mult, după o săptămână sunetul clopoțeilor începu să îl enerveze din cale afară! Când totul deveni insuportabil, cuprins de remușcări, se duse înapoi la maestrul său, să-i înapoieze clopoțeii. Își ceru de nenumărate ori iertare, și când fu sigur că maestrul l-a iertat, îi puse întrebarea care îl frământa: - De ce la mine nu se întămpla nimic, atunci când sună clopoțeii? De ce nu apare bucuria pe care o văd la tine? - Dragul meu, îi răspunse maestrul, unde ai așezat tu clopoțeii? - La poarta casei mele, maestre! - Ei, vezi? Trebuia să-i așezi la poarta sufletului tău…

URIASUL CU OCHI ALBASTRI

Uriaşul cu ochi albaştri " A fost odată ca niciodată, Un uriaş cu ochi albaştri Îndrăgostit de o femeie mărunţică Ea visa să aibă o căsuţă foarte mică Cu o grădină sub fereastră Şi în grădină, mult caprifoi cu florile-n lumină. Dar, uriaşul, cu mâinile lui de uriaş Menite să înalţe un întreg oraş Nu putea construi visul femeii Adică, o căsuţă foarte mică Cu o gradină sub fereastră Şi în grădină, mult caprifoi cu florile-n lumină. Iar, într-o zi, când soarele-a apus, Ea ochilor albaştri le-a spus: "Rămâneţi cu bine!" Căci, a venit unul cu avere şi stare Şi a dus-o pe femeia mărunţică La visul ei, adică, La o căsuţă foarte mică, Cu o gradină sub fereastră Şi în gradină, mult caprifoi cu florile-n lumină. De atunci, uriaşul e singur pe lume Singur de tot Dar, şi-a dat seama Că dragostea lui de uriaş Menită să înalţe un întreg oraş, Nu ar fi putut încăpea Într-o căsuţă foarte mică Cu o gradină sub fereastră, Şi în gradină mult caprifoi cu florile-n lumină. Deci, a fost odată ca niciodată, Un uriaş cu ochi albaştri, Îndrăgostit de o femeie mărunţică Femeia... visa."