Un tânăr nor se născuse în toiul unei mari furtuni peste Mediterana. Nici n-a avut timp să crească însă acolo, că un vânt puternic a împins toţi norii înspre Africa.
De îndată ce norii au atins continentul, vremea s-a schimbat. Un soare strălucitor scânteia pe cer şi, întinse sub nori, se răsfăţau dunele aurii ale Saharei. Cum în deşert nu ploua aproape niciodată, vântul a continuat să împingă norii către pădurile din sud.
Între timp, aşa cum se întamplă şi cu tinerii oameni, tânărul nor a hotărât să-şi părăsească părinţii şi vechii prieteni, ca să descopere lumea.
- Ce faci?, a strigat vântul. - Deșertul e la fel peste tot. Întoarce-te lângă ceilalți nori și o să megem toți în Africa Centrală, unde sunt munți și arbori! Dar tânărul nor, un rebel înnnăscut, a refuzat să-l asculte și, încet, a lunecat până a găsit o briză blândă și generoasă, care i-a permis să ajungă peste dunele aurii de nisip. După multă fâțâială încolo și încoace, a observat că una dintre dunele de nisip îi zâmbea. El a văzut că duna era și ea tânără, nou formată de vântul care tocmai trecuse pe acolo. Și el s-a îndrăgostit, atunci și acolo, de părul ei cel auriu. - Bună dimineața, zise el. Cum e viața acolo, jos? - Am tovărășia celorlaltor dune, a soarelui și a vântului și a caravanelor care trec uneori pe aici. Uneori e chiar fierbinte, dar e totuși suportabil. Cum e viața acolo, sus? - Avem și aici soare și vânt, dar lucrul bun e că eu pot călători pe cer și pot vedea multe lucruri. - Pentru mine, zise duna, viața e scurtă. Când vântul se va întoarce dinspre păduri, voi dispărea. - Și asta te întristează? - Mă face să simt că nu am un rost în viață. - Și eu simt la fel. De îndata ce alt vânt va veni, voi merge spre sud și mă voi transforma în ploaie; dar îsta e destinul meu. Duna a ezitat un moment, apoi a spus: - Știi tu oare că noi, în deșert, numim ploaia, paradis? - Nu aveam idee că aș putea fi vreodată așa de important, zise mandru, norul. - Am auzit alte dune bătrâne povestind despre ploaie. Ele spun că, după ploaie, suntem acoperite cu iarbă și flori. Dar eu nu voi trăi niciodată asta, pentru că în deșert plouă atât de rar. A fost de data asta rândul norului să ezite. Apoi a zâmbit larg și a zis: - Dacă vrei, aș putea să fiu acum ploaie peste tine. Știu că abia am ajuns aici, dar te iubesc și aș vrea să stau aici pentru totdeauna. - Când te-am zărit prima dată pe cer, m-am îndrăgostit și eu de tine, zise duna. Dar dacă îți vei transforma în ploaie frumosul tău păr alb, vei muri. - Dragostea nu moare niciodata, zise norul. Este transformată și, pe de altă parte, vreau să-ți arăt ce este paradisul. Și el începu să mângâie duna cu mici picături de ploaie, astfel încât să stea împreună cât mai mult, până când apăru un curcubeu. În ziua următoare micuța dună era acoperită de flori. Alți nori care treceau spre Africa au crezut că trebuie să fie o parte din pădurea pe care o căutau și au mai scuturat niște ploaie. Douazeci de ani mai târziu, duna fusese transformată într-o oază care împrospata trecătorii cu umbra copacilor săi. Și astea toate, pentru că, într-o zi, un nor s-a îndrăgostit și nu s-a temut să-și dăruiasca viața acestei iubiri. Autor: Paulo Coelho - Ce faci?, a strigat vântul. - Deșertul e la fel peste tot. Întoarce-te lângă ceilalți nori și o să megem toți în Africa Centrală, unde sunt munți și arbori! Dar tânărul nor, un rebel înnnăscut, a refuzat să-l asculte și, încet, a lunecat până a găsit o briză blândă și generoasă, care i-a permis să ajungă peste dunele aurii de nisip. După multă fâțâială încolo și încoace, a observat că una dintre dunele de nisip îi zâmbea. El a văzut că duna era și ea tânără, nou formată de vântul care tocmai trecuse pe acolo. Și el s-a îndrăgostit, atunci și acolo, de părul ei cel auriu. - Bună dimineața, zise el. Cum e viața acolo, jos? - Am tovărășia celorlaltor dune, a soarelui și a vântului și a caravanelor care trec uneori pe aici. Uneori e chiar fierbinte, dar e totuși suportabil. Cum e viața acolo, sus? - Avem și aici soare și vânt, dar lucrul bun e că eu pot călători pe cer și pot vedea multe lucruri. - Pentru mine, zise duna, viața e scurtă. Când vântul se va întoarce dinspre păduri, voi dispărea. - Și asta te întristează? - Mă face să simt că nu am un rost în viață. - Și eu simt la fel. De îndata ce alt vânt va veni, voi merge spre sud și mă voi transforma în ploaie; dar îsta e destinul meu. Duna a ezitat un moment, apoi a spus: - Știi tu oare că noi, în deșert, numim ploaia, paradis? - Nu aveam idee că aș putea fi vreodată așa de important, zise mandru, norul. -
