FRUMUSETEA INIMII

Se povesteste ca intr-o zi un tanar s-a oprit in centrul unui mare oras si a inceput sa le spuna trecatorilor ca are ce-a mai frumoasa inima din lume! Nu dupa mult timp,in jurul lui s-au strans o multime de oameni care-i admirau inima! Era intradevar perfecta! Toti au cazut de acord ca era ce-a mai frumoasa inima pe care au vazut-o vreodata! Tanarul era mandru de inima lui si nu contenea sa se laude singur cu ea! Deodata de multime s-a apropiat un batranel! Cu glas linistit el a rostit ca pt sine:"Si totusi perfectiunea inimii lui nu se compara cu perfectiunea inimii mele!" Oamenii au inceput sa-si intoarca privirile spre inima batranelului! Pana si tanarul a fost curios sa vada inima ce indraznea sa se compare cu a lui! Era o inima puternica ale carei batai ritmate se auzeau pana departe. Dar era plina de cicatrice,si erau locuri unde bucati din ea fusesera inlocuite cu altele care nu se potriveau chiar intru totul! Liniile de unire dintre bucatile straine si inima batranelului fiind sinuoase,chiar si colturoase pe alocuri! Ba mai mult,din loc in loc lipseau bucati intregi lasand sa se vada rani larg deschise,inca sangerande! "Cum poate spune ca are o inima mai frumoasa?" Isi sopteau uimiti oameni! Cred ca glumeste!spuse tanarul dupa ce a examinat atent inima batranelului! Priveste la inima mea!este perfecta! Pe cand a ta este toata o rana,numai lacrimii si durere! Da! A spus bland batranelul! Inima ta arata perfect,dar nu mi-as schimba-o niciodata cu inima ta! Vezi tu!fiecare cicatrice de pe inima mea reprezinta o persoana careia i-am daruit dragostea mea.. Rup o bucata din inima mea si i-o dau omului de langa mine,care adesea imi da in schimb o bucata din inima lui,ce se potriveste in locul ramas gol in inima mea! Dar pt ca bucatile nu sunt masurate la milimetru,raman margini colturoase pe care eu le pretuiesc nespus de mult! Deoarece imi amintesc de dragostea pe care am impartasit-o cu cel de langa mine! Uneori am daruit bucati din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic in schimb,nici macar o bucata din inima lor! Acestea sunt ranile deschise din inima mea! Pt ca a-i iubi pe cei din jurul tau implica intotdeauna un oarecare risc! Si desi aceste rani sangereaza inca si ma dor,ele imi amintesc de dragostea pe care o am pana si pt acesti oameni! Cine stie,s-ar putea ca intr-o zi sa se intoarca la mine si sa umple locurile goale cu bucati din inimile lor! Intelegi acum dragul meu care este adevarata frumusete a inimii? A incheiat cu glas domol si zambet cald batranelul! Tanarul a ramas tacut deoparte,cu obrazul scaldat in lacrimi! S-a apropiat atunci timid de batranel,a rupt o bucata din inima lui perfecta si i-a intins-o cu maini tremurande! Batranelul i-a primit bucata si a pus-o in inima lui.. A rupt apoi o bucata din inima brazdata de cicatrice si i-a intins-o tanarului! Se potrivea,dar nu perfect pt ca marginile erau c-am colturoase! Tanarul si-a privit inima care acum era mai frumoasa ca niciodata.. Fiindca in inima candva perfecta pulsa acum dragostea din inima batranelului! Cei doi s-au imbratisat,si-au zambit si au pornit impreuna la drum! Cat de trist trebuie sa fie sa mergi pe calea vietii cu o inima intreaga in piept,o inima perfecta dar lipsita de frumusete?

CLOPOTEII SUFLETULUI

Se povestește că, odată, cu mult timp în urmă, trăia retras în munții din China, un maestru. Era vesel tot timpul, le zâmbea tuturor celor care îi ieșeau în cale. Unul dintre elevii lui, curios fiind să afle cum de maestrul este tot timpul fericit, l-a întrebat: - Maestre, de unde acest zîmbet continuu pe chipul tău? - De la clopoțeii de vânt, răspunse maestrul. - Cum așa? - De fiecare dată când sună clopoțeii de argint de la poarta mea, mă cuprinde o bucurie fără margini! Înseamnă că vine cineva… Și sosirea cuiva, fie și doar a vântului, mă umple de fiecare dată de fericire… Gândind că ar avea în ei ceva magic, într-o noapte elevul hotărî să fure clopoțeii. Îi duse în casa lui, îi așeză la poartă și așteptă ca miracolul să se producă. Dar nu simți nimic, cănd aceștia sunară… Ba mai mult, după o săptămână sunetul clopoțeilor începu să îl enerveze din cale afară! Când totul deveni insuportabil, cuprins de remușcări, se duse înapoi la maestrul său, să-i înapoieze clopoțeii. Își ceru de nenumărate ori iertare, și când fu sigur că maestrul l-a iertat, îi puse întrebarea care îl frământa: - De ce la mine nu se întămpla nimic, atunci când sună clopoțeii? De ce nu apare bucuria pe care o văd la tine? - Dragul meu, îi răspunse maestrul, unde ai așezat tu clopoțeii? - La poarta casei mele, maestre! - Ei, vezi? Trebuia să-i așezi la poarta sufletului tău…

URIASUL CU OCHI ALBASTRI

Uriaşul cu ochi albaştri " A fost odată ca niciodată, Un uriaş cu ochi albaştri Îndrăgostit de o femeie mărunţică Ea visa să aibă o căsuţă foarte mică Cu o grădină sub fereastră Şi în grădină, mult caprifoi cu florile-n lumină. Dar, uriaşul, cu mâinile lui de uriaş Menite să înalţe un întreg oraş Nu putea construi visul femeii Adică, o căsuţă foarte mică Cu o gradină sub fereastră Şi în grădină, mult caprifoi cu florile-n lumină. Iar, într-o zi, când soarele-a apus, Ea ochilor albaştri le-a spus: "Rămâneţi cu bine!" Căci, a venit unul cu avere şi stare Şi a dus-o pe femeia mărunţică La visul ei, adică, La o căsuţă foarte mică, Cu o gradină sub fereastră Şi în gradină, mult caprifoi cu florile-n lumină. De atunci, uriaşul e singur pe lume Singur de tot Dar, şi-a dat seama Că dragostea lui de uriaş Menită să înalţe un întreg oraş, Nu ar fi putut încăpea Într-o căsuţă foarte mică Cu o gradină sub fereastră, Şi în gradină mult caprifoi cu florile-n lumină. Deci, a fost odată ca niciodată, Un uriaş cu ochi albaştri, Îndrăgostit de o femeie mărunţică Femeia... visa."

SAVANA PRIETENIEI...

M-am născut pe ploaie. Mama mă linge și mă ajută blând. Îi aud glasul plin de iubire: “Micuță impala, ridică-te și aleargă”. După doar câteva minute, m-am ridicat din iarbă. Privesc lumea pentru prima dată. Mă uit la mama. E minunată. Atât de grațioasă, suplă și puternică și… e mare. E mult mai mare decât mine. Aud un strigăt puternic, în depărtare. E tata care-si cheamă întreaga ceată de femele, lângă el. Mama îl privește cu multă dragoste. O simt că vrea să ajungă acolo, dar îmi aruncă o privire și vede că nu sunt suficient de puternic, renunță. Începe să-mi spună că, într-o zi voi fi și eu ca tata, voi fi puternic și voi avea un teritoriu al meu și voi avea… dar nu mai termină. Ochii i se umezesc. O întreb ce voi avea, sunt curios. Mama zâmbește și-mi spune că va trece mult până atunci, mai multe anotimpuri, așa că trebuie să învăț să alerg, să știu ce să mănânc, cum să mă comport și multe altele. Așa a venit seara și au trecut zilele în zbor. Eu am crescut, am văzut ploaia, m-am minunat de soarele în amurg, am privit nemărginirea orizontului și, nu în ultimul rând, am învățat să sar. Tata m-a învățat multe. Mi-a explicat cum trebuie să sar. Mi-a arătat cum să-i amețesc pe urmăritori, atunci când suntem atacați. Vânătorii sunt o problemă mare. Toți se tem de ei, chiar și tata. Eu i-am văzut până acum doar o singură dată atacând. Au prins-o pe o surioară. De atunci n-a mai apărut printre noi. Mama m-a ținut departe și n-am zărit nimic. În ziua aceea am avut prima discuție din viața mea, care m-a făcut să plâng. Mi-a spus de lei, de tigri și gheparzi. Mi-a spus să fiu atent, că vin pe nesimțite lângă noi și, când atacă, trebuie să fug spre grup și să sar cum m-a învățat tata. Sunt doar un pui, așa că am plâns… și am uitat, fiind tot timpul în siguranța turmei, în mijlocul alor mei. Dar a venit o zi plină de soare, când toți stăteau liniștiți. O pasăre plana încet pe cer, cu grație. Câțiva copaci dădeau un pic de umbră, unui mic izvor. Eu mă bucur de viață, de iarba nouă, iar lăstarii par că sunt mai gustoși acum. Mi-e sete și pășesc încet, spre apa din izvor. Nu doresc să stau mult în soare. Un pic de umbră îmi oferă mirajul și răcoarea frunzelor gingașe. Of ce bine e! Aș sta la umbră, ziua întreagă… Dar, ce se aude? Auzul meu fin a dat alarma. Îmi ridic capul, privesc printre crengi și văd. Îi zăresc tolăniți la umbră. O familie de lei! Am încurcat-o, sunt prea mic, să scap cu fuga. Trebuie să mă strecor pe unde am venit și să sper că nu voi fi observat. Mă întorc și inima mi se oprește-n piept. Un ghepard mă privește în ochi. Nu am cum să scap. Sunt la mijloc. În față ghepardul, în spate leii. Mă uit cu atenție, și-mi dau seama că ghepardul este încă pui, ca vârstă e mai mare decât mine, dar încă nu-i adult. Pe adulți mi i-a arătat mama în depărtare și i-am văzut odată și la apa mare, curgătoare. Ne privim în ochi, nu facem nicio mișcare. Prin minte îmi trec mii de gânduri. Să fug e cel mai important instinct, dar știu că e degeaba. Clipa se lungește mult, infernal de mult. Îl văd cum se pregătește să atace, să sară, se ghemuiște și mușchii îi răsar pe sub blana mătăsoasă. Eu sunt atent, mă uit fix în ochii lui, mă pregătesc să sar și eu, exact când sare el. Eu voi zbura spre vale, sper ca acolo să-mi fie mai ușor să scap. Știu că nu am șanse, dar în mintea-mi îngrozită se coboară fantasme. Parcă mă văd ascuns în râpa ce o cunosc prea bine și văd ghepardul trecând de mine. Parcă e o viziune ce se petrece aievea în fața mea. Știu că nu o să ajung până acolo, e prea departe și ghepardul este rapid. Brusc, se aude un răget din spate. N-aveam nicio șansă în fața ghepardului, dar ce mă fac și cu leul? Nu vreau să-mi întorc capul, știu că voi fi atacat exact în acea clipă. Totuși, instinctul nu mă lasă și mă răsucesc să văd leul ce rage. Nu îl zăresc, răsuflu ușurat, poate nu m-a văzut nici el. Dar… dintr-o dată, mii de clopoței de alarmă îmi sună în minte. GHEPARDUL! Mă întorc și-l văd cum fuge. Nu stau să-l urmăresc cu privirea, fug și eu în vale spre râpa cunoscută. Ajung cu greu, inima-mi bate să-mi spargă pieptul și mă ascund în râpă. Peste puțin timp, aud pașii tânărului ghepard care fuge de urgie. E urmat îndeaproape de întreaga familie de lei. S-a speriat, atunci când a auzit răgetul și apoi i-a stârnit. S-a oprit la doar câțiva pași și caută o salvare miraculoasă. Îi zăresc în privire, deznădejdea și spaima. El nu mă vede, iarba înaltă maschează râpa. Nu pot să-l las și-l strig să vină lângă mine. Din două salturi a intrat. Iar ne privim intens. Auzim leii cum îl caută. Nu știam că și gheparzii sunt o pradă. Dar el e încă pui, așa că e vânat, sau poate s-au certat familiile de vânători. Oricum, acum suntem împreună, plini de spaimă să nu fim dibuiți. Aud niște pași care se apropie. E aproape, foarte aproape. Nu îndrăznim nici măcar să respirăm. Și totuși, ne uităm unul la altul. Din fericire, pașii se îndepărtează. Nu ne-au prins, am scăpat de data asta. Dar, ce mă fac acum? Ce a fost în capul meu, să salvez ghepardul? Mă poate prinde foarte ușor. Mă privește lung, îmi zâmbește și într-un final, se întoarce și pleacă, fără să-mi facă nimic. Stau multe minute să realizez că am scăpat. Mă clatin când scot capul speriat și privesc în jur – nu este nimeni. O iau la fugă, fug și fug, cu toată disperarea care zace în mine. Alerg spre mama și spre tata. Atunci ne-am întâlnit prima dată. După aceea, l-am mai văzut de multe ori pe puiul de ghepard. Chiar dacă ne-am mai privit, niciodată n-am mai stat aproape unul de altul. Aventuri, aventuri periculoase, pentru un mic pui de impala. Tata s-a minunat când i-am povestit. Mi-a zis că ce-am pățit eu, nu s-a întâmplat niciodată până acum. Totuși, văd privirile dezaprobatoare ale tuturor celorlalți din grup. Toți mă cred un mare mincinos. Doar mama mă aprobă și mă protejează, cu dragostea-i nețărmurită. Și așa au trecut mai multe săptămâni. Leii și gheparzii au lipsit destul de mult. Dar… inevitabilul s-a produs. Grupul nostru de iezi a fost atacat de gheparzi. Am sărit așa cum m-a învățat tata, am fugit cât am putut. Ne-am risipit cu toții, apoi ne-am adunat și, în final,… cu norocul meu incredibil, doar eu m-am depărtat de turmă. Am alergat destul de mult, până când o labă grea m-a lovit puternic. Am căzut și m-am rostogolit prin iarbă. Am încercat să mă ridic, dar o nouă lovitură m-a amețit și mi-a arătat că nu mai am scăpare. M-au prins, este sfârșitul meu. Sau … poate nu. Îl zăresc pe tânărul ghepard cum mă privește. Se apropie mândru de mine, e același ghepard lângă care am stat în râpă. Eu sunt căzut, el vine… și mă mângâie. Le spune celorlalți să mă lase în pace. Îmi pune labuța pufoasă pe față, mă ajută să mă ridic și mă linge acolo unde frații lui m-au lovit, când m-au doborât. Plin de dragoste și recunoștință, îl împing ușor cu capul. - Prieteni? întreb eu. - Prieteni, șoptește el, zâmbind.....

merci Only_ wind]

FLUTURELE ALBASTRU

A fost odată un văduv care locuia împreună cu cele două fete ale sale. Fetele erau foarte curioase si inteligente. Ele puneau mereu multe întrebări… la unele stia să le răspundă, la altele nu… Cum îsi dorea să le ofere cea mai bună educatie, într-o zi, si-a trimis fetele la studiu la un întelept. Înteleptul stia întotdeauna să le răspundă la întrebările pe care ele le puneau. La un moment dat, una dintre ele a adus un fluture albastru, pe care plănuia să-l folosească pentru a-l însela pe întelept. - Ce vei face? o întrebă sora ei. - O să ascund fluturele în mâinile mele si o să întreb înteleptul dacă fluturele e viu sau mort. Dacă va zice că e mort, îmi voi deschide mâinile si-l voi lăsa să zboare. Dacă va zice că e viu, îl voi strânge si îl voi strivi si, astfel, orice răspuns va avea, se va însela. Cele doua fete au mers la întelept pe care l-au găsit meditând. - Am aici un fluture albastru. Spune-mi, înteleptule, e viu sau mort? Foarte calm, înteleptul surâse si îi răspunse: - Depinde de tine… fiindcă e în mâinile tale. Asa este si viata noastră, în mâinile noastre. Nu trebuie să învinovătim pe nimeni, când ceva nu merge. Noi suntem responsabili pentru ceea ce dobândim sau nu. Viata noastră e în mâinile noastre, ca si fluturele cel albastru. De noi depinde să alegem ce vom face cu ea."

PARABOLA DESPRE DRAGOSTE

Cea mai frumoasă parabolă despre dragoste Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat. Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare. Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva. Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil. Văzând cum băiatul poartă o cununa din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează. Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni. De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului sau: - Vino, vino. Te aştept. Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare. Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită. Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. - Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez? Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: - Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine. Băiatul i-a răspuns: - Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani. Egoul este întotdeauna motivat: “Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o. Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezintă propria sa răsplată. Uimit, copacul i-a spus băiatului: - Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am. Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat. - Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani. Băiatul i-a spus: - Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani. Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa. Copacul s-a gândit mult, după care a spus: - Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani. Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit. Iubirea se bucura chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire. Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor. Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii. Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mama cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie. După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac. Acesta i-a spus: - Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă. Bărbatul i-a răspuns: - Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte. Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească. Copacul a insistat: - Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine. Bărbatul i-a răspuns: - Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă? Copacul a exclamat: - O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă. Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei. - Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor. Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericită chiar ăi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime. Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou. Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut sa îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: - Vino, vino, iubitul meu. Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: - Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp. Bătrânul i-a răspuns: - Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă. Fericit, copacul i-a spus: - Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta. Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat. Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat. Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: - Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj. Egoul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul dăruirii.

POVESTEA STELUTEI CLIP

-Mami, astă seară vreau o altă poveste! spuse Clara mamei sale, în timp ce se cuibărea lângă ea, în pătuţul cald.

-Da, draga mea, zise mama, verificându-i picioruşele, să fie învelite. Pune-ţi capul pe perniţă şi spune-mi despre ce vrei să fie povestea.

-Vreau o poveste despre…despre…-zise Clara, uitându-se spre tavan- despre bec!

-Despre bec? întrebă mama, zâmbind. Bine, atunci o să îţi spun povestea beculeţului Clip.

A fost odată, demult, o steluţă foarte, foarte frumoasă. Ea traiă, împreună cu celelalte steluţe şi cu Luna, sus, pe cer. In fiecare seară, când se făcea întuneric şi lumina sa începea să fie văzută de pe Pământ, auzea multe voci de copii: “Vino la mine, steluţă, să dormim împreună!”, “ Vino la mine, steluţă strălucitoare, să îmi spui o poveste!”, “Vai, ce frumoasă eşti, steluţă! Vino mai aproape, să te văd şi să te mângâi!”. Steluţa Clip îi privea cu mare dragoste pe copii.

-Cum să fac, o întrebă Clip într-o seară pe buna sa prietenă, Luna, cum să fac să ajung la copii?

-Până acum nicio steluţă nu a vrut să plece pe Pământ. Să ne gândim…spuse Luna. O să îmi trimit câteva raze în camera de copii, poate găsim un lucru care să ne ajute.

Şi imediat Luna trimise 9 raze în camerele a 9 copii.

-Am găsit soluţia! a spus Luna când s-a întors la ea raza ce fusese în camera lui Mircea. Vezi luminile din camerele copiilor? Sunt făcute de beculeţe. Tu vei merge pe Pământ şi te vei ascunde în beculeţe- astfel părinţii nu vor ştii că eşti acolo, iar copiii te vor simţi şi vor fi foarte fericiţi!

-Mulţumesc, Lună, pentru ajutor! Sunt foarte fericită! Plec spre copii chiar acum!

-Nu te mai juca la bec! spuse mama lui Mircea, din bucătărie. E timpul să dormi!

-Imediat, a răspuns băiatul. Şi apoi a soptit, fericit:” Ştiam că o să vii la mine, de când te-am văzut am simţit că o să fim cei mai buni prieteni!”

Şi astfel, în fiecare seară, steluţa Clip intră în camerele copilaşilor care sunt gata de somn şi se piteste în beculeţele din veioze. Uneori rămâne până dimineaţa la un copil, alteori pleacă imediat ce micuţul a adormit…

-Somn uşor, draga mea! zise mama Clarei, coborând pâş-pâş din pat şi plecând în camera ei.

-Somn uşor, draga mea prietenă! spuse Clara după câteva minute, privind cu drag beculeţul de la veioza-ursuleţ.

Apoi se făcu linişte în toată casa. Linişte şi lumină, lumina steluţei Clip…

[alina]