FA BINE, FIULE, SI PE URMA ARUNCA-L IN MARE !

– basm arab –

 

          Trăia cândva, într-o cetate de pe vremuri, un negustor bogat căruia i se dusese vestea pentru bunătatea lui. Negustorul avea un băiat tare chipeş şi isteţ, pe care-l luase de mic cu el la dugheană ca să deprindă meşteşugul negoţului. Ba îl purta după el şi pe la toţi toptangiii de la care-şi lua el mărfurile. Şi în toată vremea asta a băgat băiatul de seamă că tatăl lui se arăta a fi un om tare milostiv şi îngăduitor, care nu se lăcomea niciodată, ci se mulţumea cu un câştig mai mititel, numai să poată face un bine cuiva. Dacă cineva îi cerea pe datorie sau venea după un împrumut, negustorul se învoia pe dată fără să ceară vreun zălog sau să izvodească vreun zapis. Sărea negustorul nostru şi în ajutorul sărmanilor şi necăjiţilor, chiar dacă nu-i mai văzuse niciodată în viaţa lui, şi asta fără să ia în seamă vorbele fârtaţilor din breaslă, care-şi dădeau coate şi strâmbau din nas, proorocindu-i sărăcia. Şi de fiecare dată când băiatul îl întreba de ce împarte bine în dreapta şi-n stânga, fără nici o răsplată, părintele îi răspundea:

–   Fă bine, fiule, şi pe urmă aruncă-l în mare!...

          A auzit flăcăul nostru vorbele astea de nenumărate ori, dar niciodată nu şi-a bătut capul prea tare să le afle adevăratul tâlc.

          Şi azi aşa, mâine-aşa, până când flăcăul nostru începu să se simtă stingherit de bunătatea şi mărinimia părintelui său, care nu stârnea decât râsul şi bârfele gurilor rele.

          Dar iată că într-o zi, când socoti că a venit vremea ca feciorul să se descurce singur şi să meargă pe picioarele lui, tatăl îl trimise să se vânture niţeluş prin lume, ca să cunoască şi el oamenii şi viaţa. Şi colindă flăcăul ce colindă din ţinut în ţinut până ce se trezi într-o cetate mare şi bogată. Şi umblând el aşa haihui pe uliţe, se pomeni deodată în faţa unui palat mare, ale cărui ziduri erau tivite cu hârci. Se minună nespus de ce văzu, dar oricât iscodi el în dreapta şi-n stânga nu reuşi să afle nimic din taina palatului. Când văzu muţenia de care se lovea pretutindeni, se hotărî pe loc să rămână în cetatea cu pricina până ce va izbuti să dezlege taina.

          Trase aşadar flăcăul la un caravanserai unde-şi lăsă lucrurile şi porni iarăşi să străbată uliţele. Dădu cu ochii de dugheana unui bărbier şi-şi zise că n-ar strica să-i treacă şi el pragul şi să mai tragă cu urechea la ce vorbesc bărbaţii care-şi aşteptau rândul. Auzi câte-n Lună şi-n stele, dar nici un cuvânt despre palatul cu tigve omeneşti. Când se aşeză pe scaun dinaintea bărbierului, se prinse la vorbe şi la glume cu el, iar la sfârşit se arătă mai generos decât toţi clienţii care se perindaseră până atunci.

          Şi-şi făcu tânărul nostru obicei să treacă în fiecare dimineaţă pe la bărbier şi se arătă cu el de la o zi la alta tot mai darnic şi mai vorbăreţ. Ba ajunse într-o zi să-l poftească să mănânce împreună. Şi azi-aşa, mâine-aşa, până la urmă se legară prieteni şi-ajunseră să-şi spună unul altuia tot ce aveau pe suflet.

          Într-o bună zi flăcăul socoti că a sosit vremea când ar putea să-l întrebe care-i taina hârcilor de pe zidurile palatului. Îşi luă inima-n dinţi şi aduse vorba despre ele, dar bărbierul sări ca ars şi-l povăţui să-şi scoată din cap dorinţa de a afla taina asta, străduindu-se din răsputeri să-l înduplece să-şi mute gândul de la palatul blestemat şi să nu mai întrebe niciodată de el. Dar ţi-ai găsit! Nu făcu decât să-i aţâţe şi mai tare curiozitatea, aşa încât flăcăul aducea din ce în ce mai des vorba despre treaba asta. Bărbierul se mai codi ce se mai codi, dar până la urmă se văzu silit a-i spune adevărata poveste a palatului.

–   În palatul acesta se află fiica sultanului nostru. Palatul a fost durat anume pentru ea şi pentru slujitorii ei. Iar hârcile pe care le-ai văzut sunt ale sărmanilor logodnici, sau mai bine zis ale soţilor ei, căci toţi bărbaţii care intră la ea seara, a doua zi dimineaţă au capetele retezate şi spânzurate pe zidul cetăţii. Nimeni nu ştie care-i adevărata pricină. Servitorii intră dimineaţa în odaia ei şi dau de capul retezat al bărbatului. Îl iau şi-l agaţă de zid ca să-l vadă toată lumea. Asta-i tot!

          Dar lucru ciudat! Pe măsură ce asculta povestea, în loc să se cutremure de groază, flăcăul simţea cum i se înfiripă în suflet din ce în ce mai tare dorinţa de a o cere şi el de nevastă pe prinţesa din palatul tivit cu hârci. Şi ce nu făcu bărbierul ca să-l abată de la gândul acesta, dar degeaba, căci flăcăul nostru rămase surd şi mut la toate rugăminţile. N-a fost cu putinţă să-l clintească din hotărârea lui nici în ruptul capului. “Fie ce-o fi, eu îmi încerc norocul!” – o ţinea flăcăul tot pe-a lui.

          Când îl văzu atât de neclintit, bărbierul nu numai că nu-l părăsi, dar încercă să-l ajute în fel şi chip, căci se ştie doar: prietenul la nevoie se cunoaşte. Ba se înfăţişă chiar el la sultan şi-o ceru pe prinţesă pentru prietenul său. Apoi îi cumpără veşminte alese şi-l pregăti pentru noaptea nunţii. Rândui o petrecere cum rar se mai văzuse în oraş, iar în seara intrării la mireasă îl conduse până la poarta palatului, unde-şi luară rămas bun îndelung, de credeai că n-aveau să se mai vadă niciodată. Dar se vede treaba că bărbierul n-avea de gând să se despartă de prietenul lui nici la bine, nici la rău.

          Flăcăul urcă încrezător scările spre iatacul miresei, iar când deschise uşa, ce minune îi fu să vadă? Prinţesa dormea pe un aşternut de mătase, într-un pat de fildeş, cu plasă din fir de aur şi argint deasupra ca s-o apere de ţânţari. Se apropie de pat şi o măsură cu privirea din creştet până-n tălpi, copleşit de frumuseţea ei şi de parfumurile îmbătătoare. Privi la ea cu nesaţ, ascultându-şi bătaia inimii. Avea gene lungi şi negre, buzele roşii, faţa albă şi nasul delicat. Iar părul lung şi negru ca noaptea lunecase în şuviţe despletite pe pieptul ce se înălţa şi cobora într-o respiraţie liniştită şi caldă. Nu îndrăzni să-i tulbure somnul, ci rămase înmărmurit, contemplându-i chipul fermecător. Într-un târziu îşi roti ochii în jurul său şi avu impresia că se află într-un templu. Dar ca din senin simţi că-l năpădeşte o toropeală grea şi-l fură somnul. Şi deodată căzu în genunchi dinaintea patului prinţesei şi adormi.

          În aceeaşi clipă, din spatele patului se ivi un ifrit uriaş, care scoase sabia din teacă şi-o ridică în văzduh, pregătindu-se să-i reteze flăcăului capul. Dar tocmai atunci apăru şi bărbierul ce stătuse ascuns după o draperie grea şi-l lovi pe ifrit cu o măciucă în moalele capului, doborându-l înainte ca sabia să fi coborât peste grumazul flăcăului. Pe urmă se strecură afară tiptil, tot aşa cum intrase, fără să-l zărească sau să-l simtă cineva de-al casei.

          Când trupul ifritului căzu pe podea, se prefăcu în câteva rotocoale de fum şi dispăru fără să lase nici o urmă. Şi-atunci prinţesa se mişcă, oftă îndelung şi deschise ochii. Iar când se ridică, văzu că lângă patul ei dormea un flăcău în genunchi. Privi la el cu nesaţ, vrăjită de frumuseţea şi tinereţea lui, căci era primul tânăr pe care-l vedea în viaţa ei. Când îl atinse cu mâna, tânărul se trezi ca dintr-un vis ciudat, o cuprinse în braţe iar zorile îi prinse dormind unul cu capul pe braţul celuilalt.

          Dimineaţa slujitorii intrară în odaia prinţesei ca de obicei, aşteptându-se să vadă pe podea  capul retezat al mirelui, dar nu mică le fu mirarea când îl aflară dormind alături de ea. Pe dată se înseninară de fericire, aducând slavă lui Allah, şi trimiseră degrabă veste sultanului, care veni glonţ, bucuros că avea în sfârşit un ginere şi că blestemul ce-o ţinea ferecată pe copila lui se risipise în vânt.

          S-au rânduit apoi petreceri în toate colţurile împărăţiei, la care s-au îndestulat şi s-au veselit cu mic cu mare. Hârcile au pierit de pe ziduri şi în locul lor s-au înălţat făclii. Şi au durat petrecerile nunţii şapte zile şi şapte nopţi încheiate. Printre cei aflaţi la loc de cinste se afla, de bună seamă, bărbierul, care s-a grăbit primul să-l fericească şi să-l binecuvânteze pe prietenul său, aducând pentru el şi pentru mireasă cele mai alese daruri.

          Se scurseră zile, săptămâni şi luni pline de fericire pentru cei doi soţi. Şi-aproape că nu trecea zi de la Allah în care tânărul însurăţel să nu se întâlnească cu prietenul lui bărbierul. De la o vreme începu, însă, a tânji după neamul şi după ţara lui şi ceru îngăduinţa sultanului să plece să-şi vadă bătrânii şi s-o ia şi pe prinţesă în călătoria asta. Sultanul se învoi şi porunci îndată pregătiri pentru drum. Se rândui o caravană frumoasă din cele mai bune cămile şi se aşezară pe ele şei de preţ bogat împodobite, ferecate cu aur şi argint, şi deasupra daruri alese pentru toate rubedeniile ginerelui măriei sale. Şi-apoi se aşternu caravana la drum cu mare alai de servitori şi oşteni călări.

          Printre însoţitorii cei mai apropiaţi se afla şi bărbierul, care stăruise tare mult să meargă în călătoria asta cu prietenul său. Şi-a mers tânărul nostru tot alături de prietenul său, sporovăind despre toate cele. Când coborau la popas, se aşezau tot alături, iar când porneau iarăşi la drum îşi ţineau cămilele în acelaşi pas. Şi tot aşa până când au ajuns într-un pustiu ce părea să nu se mai sfârşească. Spre amiezi, când au fost nevoiţi să poposească la o umbră, să se apere de arşiţa soarelui şi să umble la burdufurile cu apă, tânărul se trezeşte cu bărbierul că-l pofteşte şi pe el şi pe soţioara lui într-un loc mai departe de toată caravana, la umbra unui palmier, între nişte dune înalte de nisip. Tot vorbind, s-au îndepărtat binişor de caravană, fără să-şi dea seama. Şi când n-au mai zărit nici ţipenie în jur, cât puteai cuprinde cu ochii, bărbierul îi ceru tam-nisam prietenului său să împartă tot ce are pe din două cu el. Mirat din cale-afară şi neştiind ce să mai creadă, tânărul se învoi:

–   Ai jumătate din banii şi darurile scumpe ce le port cu mine!

          Dar bărbierul nu primi.

–   Ai toţi banii pe care-i port cu mine, zise atunci tânărul, din ce în ce mai mirat.

          Bărbierul tot nu se învoi.

–   Atunci ce doreşti omule? – îl iscodi ginerele sultanului tare descumpănit, privind speriat în jur.

–   Vreau s-o împărţim pe din două şi pe nevasta ta!

          Tânărul făcu ochii mari, căci asemenea vorbe nu puteau veni de la prietenul lui. Încercă să-l îmbuneze, aducând vorba de frăţia ce-i lega, dar degeaba! Bărbierul ţinea morţiş s-o împartă şi pe prinţesă pe din două. Cum să iasă din încurcătura asta? Şi, spre năpasta lui, n-avea nici arme, şi nici nu putea striga pe nimeni în ajutor.

–   Mă lipsesc de partea mea, mă lipsesc de nevastă şi de toate şi ţi-o las ţie, dacă aşa ţi-e vorba… – căută el să-l înduplece, simţindu-se la capătul puterilor.

–   Ce mai încoace-ncolo? Ţi-am spus de o mie de ori că nu vreau decât jumătate din ea!... – ţipă şi bărbierul nemulţumit.

          Văzând că n-are scăpare, tânărul se apucă cu mâinile de cap şi începu să se roage lui Allah să-i lumineze pe-amândoi. Atunci bărbierul scoase o funie pe care-o avea pregătită şi-o legă pe prinţesă de una dintre crengile palmierului, cu capul în jos. Pe urmă scoase sabia şi-o ridică în sus, ca şi cum ar fi vrut s-o spintece. Şi în clipa asta, minune! Ca printr-o abureală de vis, din gura prinţesei alunecă un ifrit mic şi sfrijit, care căzu într-un foc albăstrui de la rădăcina palmierului şi se mistui în flăcări.

–   Acum poţi s-o iei pe soţioara ta şi încă o dată vă urez mulţi ani fericiţi!... – zise bărbierul, întorcându-se spre prietenul lui, cu mutra unui om care a reuşit să ducă o treabă la bun sfârşit.

          Se îmbrăţişară cu lacrimi în ochi, simţindu-se uşuraţi, ca şi cum le-ar fi dispărut o piatră de pe inimă. Apoi se repeziră şi-o ajutară pe prinţesă să coboare pe pământ. Şi deodată, ca la un semn al zânei bune, prinţesa se lumină şi se făcu încă o dată mai frumoasă decât era până atunci. Întorşi la locul caravanei, se urcară cu toţii pe cămile şi-şi luară rămas bun de la bărbier, care se întoarse spre ţara lui. Dar nu se depărtase nici douăzeci de paşi, când tânărul soţ, care abia de-şi putuse veni în fire şi-l petrecea cu ochii de parcă nu-l mai văzuse niciodată, strigă după el, oprindu-l:

–   Hei, om bun! În numele lui Allah, nu-mi spui şi mie cine eşti?

–   Cum de nu! Eu sunt binele pe care-l făcea tatăl tău şi-l arunca în mare… – răspunse bărbierul, zorind cămila, fără să mai privească înapoi.

 

 

BUCLE DE AUR

 – poveste norvegiană –

 

În îndepărtata şi recea ţară a Norvegiei, a fost odată un oraş al cărui nume era Woro. Un oraş trist, cum nu-i găseai nicăieri perechea. Cerul nu era mai niciodată albastru, fiind zi şi noapte acoperit de nori cenuşii. Totul era cenuşiu şi mohorât, în grădini nu răsărea nici o floare, în păduri nu se auzea nici un cântec de păsări. Şi ploua, ploua aproape fără încetare.

Nimeni nu râdea şi nu era vesel în oraşul acela. Până şi nunţile erau triste, fiindcă erau nunţi fără lăutari şi fără cântece. Doar – ceea ce se petrecea o dată, sau cel mult de două ori pe an – când soarele izbutea să străpungă perdeaua groasă de nori cenuşii şi să se ivească în strălucirea sa pe un colţ de cer albastru, era pentru locuitorii oraşului sărbătoarea cea mai mare. Atunci li se înseninau şi lor feţele şi mai vedeai câte un zâmbet pe buzele lor. Numai că, aşa cum am spus, astfel de zile erau foarte rare. Încolo, tot timpul locuitorii din Woro erau trişti ca o zi ploioasă de toamnă. Trişti şi îmbrăcaţi în haine cenuşii, aşa cum era şi culoarea cerului ce apăsa asupra oraşului.

Numai Cristina, o femeie tânără, se deosebea şi ca îmbrăcăminte şi ca purtare de toate femeile şi de toţi bărbaţii din oraşul Woro. Numai Cristina nu era tristă, ci pururi veselă şi zâmbitoare. În loc de haine cenuşii, ea se îmbrăca toamna în rochii de culoare deschisă. Când ploua mergea încet pe stradă, adăpostindu-se sub o umbreluţă roşie sau galbenă.

Şi iată că într-o zi Cristina născu o fetiţă, care i se părea copilul cel mai frumos din tot oraşul. Încă ea dorea ca fetiţa să fie pe întreg pământul cea mai frumoasă. Pentru aceasta, două zile şi două nopţi nu se culcă şi nici nu mâncă. Stătu să se gândească ce să ceară berzei năzdrăvane.

Barza aceasta era o barză bătrână, bătrână, care aducea câte un dar fiecărui copil nou-născut. Aducea darul pe care îl cereau părinţii: unii cereau sănătate, alţii noroc, alţii viaţă lungă, alţii bogăţie. „Nu vreau nimic din toate acestea, îşi zise Cristina vorbindu-şi singură. Dar ce să cer, ca fetiţa mea să fie cea mai frumoasă din lume?” În sfârşit, după ce se frământă două zile şi două nopţi, zise sărind de bucurie prin odaie: „Am găsit! Am găsit!”

Şi aşa, când veni barza, Cristina îi zise: „Doresc să dai fetiţei mele păr de aur adevărat şi care să fie tot atât de strălucitor precum aurul adevărat.”

Barza fu nemulţumită de această cerere. Totuşi, îi împlini voia. Deasupra leagănului fetiţei desfăşură aripile sale mari, făcu de câteva ori cu ciocul nişte semne tainice în aer, apoi spuse Cristinei: „Dorinţa ta s-a îndeplinit. Să ştii însă că ai fost o nesocotită. Va veni ziua în care te vei căi şi vei plânge că ai cerut pentru copilul tău păr de aur adevărat. Eu acum te las, dar mai ţine minte ceva: fetiţa va muri în clipa în care îi vei tăia sau îi vei smulge măcar un singur fir din părul ei.”

Barza plecă, zburând pe fereastra deschisă, iar Cristina rămase câteva minute, zăpăcită şi uluită de cuvintele auzite. Când îşi veni din nou în fire, se aplecă asupra leagănului fetiţei şi dete un strigăt de bucurie: capul fetiţei strălucea ca soarele, buclele de păr răspândeau raze de lumină, fiind de aur adevărat. Ca să se încredinţeze şi mai bine, Cristina puse mâna în păr şi văzu că fiecare fir era de aur adevărat.

În bucuria sa uită de ameninţarea berzei şi ieşi din casă, mergând să ducă vestea la femeile din vecini. În curând, vestea aceasta se răspândi în tot oraşul şi în celelalte oraşe şi sate. Cât era ziua de mare, venea mulţime de oameni din toate părţile ţării, ca să vadă minunea nemaivăzută: o fetiţă cu păr de aur adevărat. Fetiţei i s-a dat numele de Bucle-de-Aur şi numele acesta i-a rămas.

Au trecut anii. Bucle-de-Aur a crescut, făcându-se din ce în ce mai frumoasă. Ajunsese să fie, într-adevăr, cea mai frumoasă din lume.

În acelaşi timp însă, îi creştea părul, iar, pe măsură ce creştea, se făcea, cum lesne se înţelege, mai greu, tot mai greu. Era doar păr de aur adevărat. Greutatea părului o silea pe Bucle-de-Aur să meargă ţinând capul aplecat în jos, ba chiar încovoiată. Din pricina aceasta se ferea să umble şi stătea mai toată ziua cu capul pe pernă.

În loc să fie veselă şi mulţumită, era, dimpotrivă, tristă şi amărâtă şi plângea în ascuns de mamă-sa.

Nici Cristina nu era mulţumită. Îşi dădea seama ce greşeală făcuse şi se căina amar, numai că era o pocăinţă târzie şi fără de folos. Cât despre tăiat părul, fi nici vorbă: ştia doar că, în aceeaşi clipă, Bucle-de-Aur ar fi murit.

Într-o dimineaţă, Cristina intră în camera în care dormea fata ei. Bucle-de-Aur visa şi vorbea în somn, zicând: „O, cât sunt de mulţumită şi de fericită că nu mai am păr de aur adevărat şi că părul meu este acum uşor, aşa că pot să umblu ! Pot să umblu, pot să umblu, pot să sar şi să alerg în voie!”

Auzind aceste vorbe, ochii Cristinei se umplură de lacrimi, care începură să cadă pe părul fetiţei… Dar, minune! Îndată ce lacrimile atinseră părul frumoasei Bucle-de-Aur, se formă în jurul capului un fel de nor auriu. Norul acesta se ridică în sus, ieşi pe fereastră şi se înălţă în văzduh. Puţin după aceea, se trezi şi Bucle-de-Aur şi, pieptănându-şi părul, simţi că nu mai este de aur greu, ci uşor şi mătăsos. Mişcă de câteva ori capul şi  văzu că nu simte nici o greutate.

Plină de bucurie, sări din pat şi se îmbrăţişă cu mamă-sa, vărsând amândouă şiroaie de lacrimi, numai că lacrimile acestea erau acum lacrimi de fericire.

Privind apoi pe fereastră, văzură cum barza ia în cioc norul de aur şi zboară lin cu el, pierind în înălţimile cele albastre ale văzduhului.