duminică, 5 februarie 2012

BUCLE DE AUR


 – poveste norvegiană –
 
În îndepărtata şi recea ţară a Norvegiei, a fost odată un oraş al cărui nume era Woro. Un oraş trist, cum nu-i găseai nicăieri perechea. Cerul nu era mai niciodată albastru, fiind zi şi noapte acoperit de nori cenuşii. Totul era cenuşiu şi mohorât, în grădini nu răsărea nici o floare, în păduri nu se auzea nici un cântec de păsări. Şi ploua, ploua aproape fără încetare.
Nimeni nu râdea şi nu era vesel în oraşul acela. Până şi nunţile erau triste, fiindcă erau nunţi fără lăutari şi fără cântece. Doar – ceea ce se petrecea o dată, sau cel mult de două ori pe an – când soarele izbutea să străpungă perdeaua groasă de nori cenuşii şi să se ivească în strălucirea sa pe un colţ de cer albastru, era pentru locuitorii oraşului sărbătoarea cea mai mare. Atunci li se înseninau şi lor feţele şi mai vedeai câte un zâmbet pe buzele lor. Numai că, aşa cum am spus, astfel de zile erau foarte rare. Încolo, tot timpul locuitorii din Woro erau trişti ca o zi ploioasă de toamnă. Trişti şi îmbrăcaţi în haine cenuşii, aşa cum era şi culoarea cerului ce apăsa asupra oraşului.
Numai Cristina, o femeie tânără, se deosebea şi ca îmbrăcăminte şi ca purtare de toate femeile şi de toţi bărbaţii din oraşul Woro. Numai Cristina nu era tristă, ci pururi veselă şi zâmbitoare. În loc de haine cenuşii, ea se îmbrăca toamna în rochii de culoare deschisă. Când ploua mergea încet pe stradă, adăpostindu-se sub o umbreluţă roşie sau galbenă.
Şi iată că într-o zi Cristina născu o fetiţă, care i se părea copilul cel mai frumos din tot oraşul. Încă ea dorea ca fetiţa să fie pe întreg pământul cea mai frumoasă. Pentru aceasta, două zile şi două nopţi nu se culcă şi nici nu mâncă. Stătu să se gândească ce să ceară berzei năzdrăvane.
Barza aceasta era o barză bătrână, bătrână, care aducea câte un dar fiecărui copil nou-născut. Aducea darul pe care îl cereau părinţii: unii cereau sănătate, alţii noroc, alţii viaţă lungă, alţii bogăţie. „Nu vreau nimic din toate acestea, îşi zise Cristina vorbindu-şi singură. Dar ce să cer, ca fetiţa mea să fie cea mai frumoasă din lume?” În sfârşit, după ce se frământă două zile şi două nopţi, zise sărind de bucurie prin odaie: „Am găsit! Am găsit!”
Şi aşa, când veni barza, Cristina îi zise: „Doresc să dai fetiţei mele păr de aur adevărat şi care să fie tot atât de strălucitor precum aurul adevărat.”
Barza fu nemulţumită de această cerere. Totuşi, îi împlini voia. Deasupra leagănului fetiţei desfăşură aripile sale mari, făcu de câteva ori cu ciocul nişte semne tainice în aer, apoi spuse Cristinei: „Dorinţa ta s-a îndeplinit. Să ştii însă că ai fost o nesocotită. Va veni ziua în care te vei căi şi vei plânge că ai cerut pentru copilul tău păr de aur adevărat. Eu acum te las, dar mai ţine minte ceva: fetiţa va muri în clipa în care îi vei tăia sau îi vei smulge măcar un singur fir din părul ei.”
Barza plecă, zburând pe fereastra deschisă, iar Cristina rămase câteva minute, zăpăcită şi uluită de cuvintele auzite. Când îşi veni din nou în fire, se aplecă asupra leagănului fetiţei şi dete un strigăt de bucurie: capul fetiţei strălucea ca soarele, buclele de păr răspândeau raze de lumină, fiind de aur adevărat. Ca să se încredinţeze şi mai bine, Cristina puse mâna în păr şi văzu că fiecare fir era de aur adevărat.
În bucuria sa uită de ameninţarea berzei şi ieşi din casă, mergând să ducă vestea la femeile din vecini. În curând, vestea aceasta se răspândi în tot oraşul şi în celelalte oraşe şi sate. Cât era ziua de mare, venea mulţime de oameni din toate părţile ţării, ca să vadă minunea nemaivăzută: o fetiţă cu păr de aur adevărat. Fetiţei i s-a dat numele de Bucle-de-Aur şi numele acesta i-a rămas.
Au trecut anii. Bucle-de-Aur a crescut, făcându-se din ce în ce mai frumoasă. Ajunsese să fie, într-adevăr, cea mai frumoasă din lume.
În acelaşi timp însă, îi creştea părul, iar, pe măsură ce creştea, se făcea, cum lesne se înţelege, mai greu, tot mai greu. Era doar păr de aur adevărat. Greutatea părului o silea pe Bucle-de-Aur să meargă ţinând capul aplecat în jos, ba chiar încovoiată. Din pricina aceasta se ferea să umble şi stătea mai toată ziua cu capul pe pernă.
În loc să fie veselă şi mulţumită, era, dimpotrivă, tristă şi amărâtă şi plângea în ascuns de mamă-sa.
Nici Cristina nu era mulţumită. Îşi dădea seama ce greşeală făcuse şi se căina amar, numai că era o pocăinţă târzie şi fără de folos. Cât despre tăiat părul, fi nici vorbă: ştia doar că, în aceeaşi clipă, Bucle-de-Aur ar fi murit.
Într-o dimineaţă, Cristina intră în camera în care dormea fata ei. Bucle-de-Aur visa şi vorbea în somn, zicând: „O, cât sunt de mulţumită şi de fericită că nu mai am păr de aur adevărat şi că părul meu este acum uşor, aşa că pot să umblu ! Pot să umblu, pot să umblu, pot să sar şi să alerg în voie!”
Auzind aceste vorbe, ochii Cristinei se umplură de lacrimi, care începură să cadă pe părul fetiţei… Dar, minune! Îndată ce lacrimile atinseră părul frumoasei Bucle-de-Aur, se formă în jurul capului un fel de nor auriu. Norul acesta se ridică în sus, ieşi pe fereastră şi se înălţă în văzduh. Puţin după aceea, se trezi şi Bucle-de-Aur şi, pieptănându-şi părul, simţi că nu mai este de aur greu, ci uşor şi mătăsos. Mişcă de câteva ori capul şi  văzu că nu simte nici o greutate.
Plină de bucurie, sări din pat şi se îmbrăţişă cu mamă-sa, vărsând amândouă şiroaie de lacrimi, numai că lacrimile acestea erau acum lacrimi de fericire.
Privind apoi pe fereastră, văzură cum barza ia în cioc norul de aur şi zboară lin cu el, pierind în înălţimile cele albastre ale văzduhului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu