OMUL CU TOIAG DE ABANOS

– poveste din vechea Indie –

Madhapura era cetatea de scaun a lui Indraraya, regele unei provincii din partea de miazăzi a Indiei de altădată. Şi era acest Indraraya tânăr şi cam înfumurat. Îşi închipuia că supuşii lui sunt cei mai mulţumiţi oameni din lume, datorită, bineînţeles, înţeleptei sale ocârmuiri. Cel puţin aşa îi spuneau de dimineaţă până seara toţi curtenii săi, linguşindu-l fără zăbavă. Osteneala lor era răsplătită regeşte de către miniştrii lui Indraraya care furau ca-n codru. Nu se mulţumeau să sleiască poporul cu biruri istovitoare şi să închidă ochii la toate matrapazlâcurile slujitorilor mărunţi. Ba chiar şi tâlharii la drumul mare care le dădeau o parte din „agoniseala” zilnică erau lăsaţi în legea lor. Aşa că toţi sfetnicii şi înalţii dregători aveau palate la fel de mari ca ale regelui.

De toate acestea Indraraya nu ştia nimic.  Nici o jalbă nu ajungea până la el. Când regele ieşea să se plimbe prin cetatea de scaun, era la fel de straşnic păzit de alaiul de curteni ca şi în palatul său, înconjurat cu ziduri înalte.

Astfel stăteau lucrurile când începe povestirea noastră.

*

          Într-o dimineaţă de vară timpurie, un grădinar de la marginea Madhapurei plecă spre târgul cetăţii, dorind să vândă câteva dintre roadele brazdelor sale. El ducea pe creştet un coşuleţ cu şapte castraveţi, tot unul şi unul. Ştiind că se duce în târg cu nişte trufandale, se bucura la gândul că va dobândi un preţ bun pentru marfa asta. Nu se mai sătura să privească răsăritul soarelui; în grădina lui, nu prea întinsă, dimineaţa nu-şi vedea capul de atâtea treburi, de aceea nu mai avea timp şi pentru aşa ceva. La poarta oraşului fu însă oprit de un vameş, care îi spuse:

–   Pentru toate roadele pământului, care sunt aduse în oraş, trebuie să se plăteşti o taxă. Aşa că dă-mi unul dintre cei şapte castraveţi ai tăi!

Ştiind că aşa se obişnuieşte, grădinarul alese pe cel mai mic dintre castraveţii lui şi-i plăti vama. Alături de încăperea vameşului se afla cea a sentinelei, care cerceta pe toţi cei ce intrau în cetate. Şi ea îl opri pe grădinar:

–   Ştii, de bună seamă, că trebuie să plăteşti un bir pentru soldaţii din garda oraşului. Dă-mi aşadar un castravete, altfel nu te las să treci!

Grădinarul auzea pentru prima oară de acest bir. Dar neavând ce face, se supuse spunându-şi:

„Până la târg mai este cale lungă/ Şi castraveţii nu cred să-mi ajungă!/ Dacă-mi mai merge cum mi-a mers acum,/ Mi-e teamă că-n zadar pornii la drum…” Şi se nimeri să aibă dreptate! Al treilea care l-a oprit era un  ofiţer cu o spadă fioroasă:

–   Dă-mi unul dintre castraveţii tăi! îi spuse el pe un ton poruncitor. E pentru armată.

–   Adineauri am dat unul pentru soldaţii din garda oraşului! încercă să se apere grădinarul.

–   Ei, dar acum este vorba despre însuşi Ministrul Războiului. Ai tu habar ce face el? Te apără de vrăjmaşi pe tine şi grădina ta!

Deşi nu-i venea să râdă, grădinarul îşi zise în gând: „Dă-i şi lui un castravete/Pentru oşti şi parapete!” Al patrulea care-l opri era un om îmbrăcat într-o uniformă civilă. El îi ceru un castravete pentru paza oraşului.

–   Cum aşa? Am mai dat trei castraveţi: unul pentru vameş, altul pentru garda oraşului şi ultimul pentru armată, spuse grădinarul nedumerit.

–   Toţi aceştia n-au nimic de-a face cu Ministrul Pazei dinlăuntrul ţării. Dacă n-ar fi el, n-ai mai putea trăi în ţara asta şi grădina ta ar fi jefuită de hoţi!

Grădinarul iar începu să facă haz de necaz, spunându-şi: „Dă-i un castravete, dară/ Pentru ordinea din ţară!” Al cincilea care-l opri avea haine de om al Legii. Îi ceru un castravete pentru însuşi Ministrul Dreptăţii, cel care pedepseşte pe oricine ar cuteza să fure ceva din grădina lui. Bietul om se supuse iarăşi, spunându-şi înciudat: „N-am un castravete mai urât/ Să-i rămână azi dreptatea-n gât!/ Dacă-i vând pe-aceştia doi măcar,/ Vin cu o lescaie-n buzunar!”

Dar ţi-ai găsit! Mai avea de făcut o sută de paşi până la târg, când iar îl opri un om, care, după straiele lui, părea a fi un dregător. Grădinarul află că unul dintre roadele hărniciei lui va poposi chiar azi pe masa Primului Ministru. Pas de mai spune ceva!

Îi mai rămăsese un singur castravete, cel  mai frumos din lume! Dar chiar la intrarea în târg îl opri un curtean înzorzonat din creştet până-n tălpi:

–   Măria-Sa, slăvitul Indraraya, a poruncit să-i aducem azi la masă cel mai frumos castravete din târg. Nici unul nu se poate măsura cu cel din coşuleţul tău, aşa că dă-mi-l!

–   Din şapte castraveţi pe care i-am adus spre vânzare, unul l-am dat vameşului, al doilea, gărzii oraşului, al treilea mi l-a luat Ministrul Războiului, al patrulea, Ministrul Pazei dinlăuntrul ţării, al cincilea, Ministrul Dreptăţii şi al şaselea, Primul Ministru!

–   Păi atunci este foarte firesc ca ultimul dintre minunaţii tăi castraveţi să-l dai regelui ţării! Câţi dintre grădinari au avut acest noroc? Şi-apoi n-ai să te îmbogăţeşti vânzând un singur castravete! Îţi mai pierzi şi vremea tocmindu-te pentru un fleac de nimic!

Şi, fără să mai zăbovească, îi luă şi ultimul castravete din coşuleţul care rămăsese gol-goluţ, chiar în pragul târgului… Grădinarul făcu cale întoarsă, fără să mai vadă pe unde calcă, de mâhnit ce era. La poarta oraşului întâlni pe vameş şi, simţind nevoia să-şi descarce sufletul, îi povesti cele întâmplate.

–   Eşti un mare nătâng! i-a spus slujbaşul înduioşat de păţania grădinarului. Singurul care era în drept să-ţi ceară un castravete eram eu: în orice oraş se plăteşte vamă când duci mărfuri la târg. Celorlalţi nu trebuia să le dai nimic. Te-ai lăsat jefuit în mijlocul cetăţii de nişte pungaşi.

–   Dacă-i aşa, pot să mă plâng pe lângă miniştrii în numele cărora am fost jefuit. O să le cer să-mi plătească toţi castraveţii!

–   N-ai decât să încerci! spuse vameşul dând din cap neîncrezător.

A doua zi se înfiinţă la Ministrul Războiului în numele căruia îi fusese furată marfa. Militarul de la intrarea reşedinţei înaltului dregător nu se arăta prea dornic să-l ajute. Îi spuse totuşi:

–   Îţi dau un sfat, spre binele tău. Aşteaptă să te bage în seamă ministrul şi el să te întrebe ce pofteşti. Altfel e în stare să te azvârle în temniţă pentru a-ţi plăti obrăznicia de a-i fi vorbit primul. Te poate supune şi la cazne. Cu războinicii nu-i de glumit!

Grădinarul îi mulţumi pentru sfat, şi-l urmă întocmai. Aşteptă o zi, aşteptă două, cât pe ce să treacă şi a treia: stătu tot timpul neclintit la intrarea reşedinţei ministrului. Acesta trecuse de nenumărate ori pe lângă el, fără să-l întrebe nimic. Abia în a treia seară îl băgă în seamă şi-l întrebă ce pofteşte de la el.

Grădinarul îi povesti pe scurt păţania sa:

–   Tot ceea ce mi-ai spus nu are de-a face cu grijile mari pe care mi le dă războiul. Pregătirea lui îmi răpeşte fiecare clipă. Aceste aşa-zise furtişaguri s-au petrecut pe un drum public. Aşadar, du-te la Ministrul Pazei dinlăuntru!

La reşedinţa celui de-al doilea dregător, aceeaşi poveste. Tot spre sfârşitul zilei a treia catadicsi şi acesta să-l întrebe de ce se află de atâtea zile acolo. Când auzi despre ce e vorba, îi zise:

–   Am şi aşa destulă bătaie de cap cu ordinea de pe întreg cuprinsul ţării. Jalba ta nu mă priveşte pe mine. Du-te la Ministrul Dreptăţii!

În ziua următoare se îndreptă spre palatul Dreptăţii. Dar nu mai stărui la intrare, ca până acum. De câte ori ieşea ministrul, grădinarul se ţinea scai după el. În felul acesta el fu băgat în seamă chiar în prima după-amiază. Răspunsul primit fu următorul:

–   Având în vedere faptul că slujitorii care te-au nedreptăţit, aşa cum susţii sus şi tare, fără a-mi aduce nici un martor, aparţin unor dregătorii diferite, singurul om care te poate ajuta este Primul Ministru!

Şi tocmai acest înalt dregător se arătă ceva mai binevoitor – cel puţin aşa i se păru grădinarului. Fu băgat în seamă chiar din prima zi şi ascultat cu atenţie de către ministrul care-şi dădea osteneala să pară cât mai popular. N-a fost nevoie să aştepte ca un stâlp la intrarea reşedinţei lui, nici să-l urmeze ca o umbră. De răspuns, a răspuns la fel ca şi ceilalţi:

–   Plângerea e prea gravă pentru a putea fi supusă hotărârii unui simplu prim-ministru, îi spuse el, aruncând priviri pline de înţeles celor din suita sa. Numai şi numai regele îţi poate da dreptate. Du-te la el! Dacă nu ştii unde-i palatul, să te însoţească unul dintre slujitorii mei!

Grădinarul îi mulţumi pentru bunăvoinţa arătată, adăugând că el cunoaşte din copilărie palatul regelui. Se îndreptă numaidecât într-acolo. Aşteptă vreo două ceasuri la intrare, căci sentinelele nu-l lăsară să intre, deoarece n-avea nici un bilet de liberă-trecere.

Numai iată că se deschid larg porţile palatului şi se iveşte şi regele ţării într-un car aurit, însoţit de un alai nesfârşit de curteni şi dregători, care de care mai băţoşi şi mai înzorzonaţi. O ceată de călăreţi mergea în fruntea cortegiului şi o întreagă armată de muzicanţi defila la urmă. Era cu neputinţă să te apropii de rege care, de altfel, nu vedea pe nimeni, ameţit şi învăluit de norii de tămâie ai linguşelilor.

Grădinarul pricepu că poate să stea trei ani în poarta palatului regesc, fără să fie măcar zărit de Indraraya. Se dădu bătut: timp de opt zile grădina lui rămăsese în voia soartei! Nu se putu stăpâni să nu se oprească la vameşul de la intrarea oraşului, care îi devenise un duhovnic şi un sfătuitor. Modestul slujbaş îl lăudă pentru faptul că renunţase să mai aştepte zadarnic înaintea palatului.

–   La urechile suveranului nu ajunge nici o plângere, îl lămuri vameşul. Ca să fii băgat în seamă acolo, trebuie să săvârşeşti o faptă cum nu s-a mai văzut şi să stârneşti o zarvă nemaipomenită!

Aceste cuvinte îl urmăriră pe grădinar zile întregi, fără să-i dea răgaz să se mai aplece cu aceeaşi stăruinţă asupra straturilor lui.

Pe calea dreptăţii nu ajunsese la nici un rezultat: rămânea calea nedreptăţii, cea pe care mergeau dregătorii, de la cel mai mare la cel mai mic. N-avea decât să se ia la întrecere cu ei. Îşi aminti că de la moşu-său, care fusese un om cu dare de mână, moştenise un toiag gros din lemn de abanos. Se duse la un argintar şi îi puse un mâner de argint pe care gravă sigiliul regelui. Cu toiagul în mână se proţăpi în mijlocul străzii principale a oraşului şi începu să ceară bir de la toţi cei care aveau la ei câte o capră, un miel sau o pasăre domestică, ba chiar şi o legumă oarecare. Oamenii mormăiau, dar văzând toiagul cu sigiliul regelui, se înclinau şi plăteau. Azi aşa, mâine aşa, grădinarul începu să se îmbogăţească, lăsându-şi grădina în părăginire. Aştepta ca fapta lui să ajungă la urechile regelui. Da' de unde!

Miniştrii rămaseră de-a dreptul încântaţi de isteţimea noului lor cirac. Şi cum corb la corb nu-şi scoate ochii, se grăbiră să-i acorde ocrotirea lor, dacă le va plăti jumătate din banii încasaţi. Grădinarul se învoi şi, la adăpost de orice supărări din partea oamenilor legii, îşi cumpără o casă cu multe acareturi şi o împodobi ca un palat.     Dar ţinta nu şi-o atinsese, totuşi. Deşi faima „Omului cu toiag de abanos” se răspândise în tot oraşul, regele nu află, bineînţeles, nimic.

Grădinarul începu să ceară un bir de două, de trei ori mai mare. Oamenii murmurau, dar la vederea sigiliului regesc se înclinau şi plăteau. Cei mai mulţi îl ocoleau cale de şapte poşte. Dar nici aşa nu scăpau până la urmă.

Stăpânul toiagului de abanos îndrăznea să scornească cele mai năstruşnice biruri: pe apa luată din fântâna publică şi pe focul pe care îl aprindea orice sărac în vatra lui. Nu scăpară de bir nici opaiţele. Toţi cei care treceau fără să ţină ochii în pământ şi braţele încrucişate plăteau şi ei bir. Nemulţumirea sporea zi de zi, însă dările cele mai smintite i-o luau înainte. Oamenii scrâşneau din dinţi, dar se înclinau şi plăteau.

„Omul cu toiag de abanos” se gândi în cele din urmă să pună bir şi pe înmormântare, care în India are un caracter sacru. Mai înainte ca răposatul să fie ars pe rug, rudele mortului trebuiau să plătească cinci galbeni.

De data aceasta nemulţumirea tuturora părea gata să izbucnească pe faţă. Blestemele azvârlite asupra celui care îi împila nu mai conteneau în cartierele sărace. Abia stăpânindu-şi mânia, oamenii se înclinau, totuşi, în faţa toiagului preţios şi plăteau bir pentru trecerea rudelor lor în veşnicie.

În vremea asta, Indraraya, sătul de laudele pe care i le aduceau curtenii, hotărî, în sfârşit, să se convingă cu ochii lui cât de bine o duc supuşii săi. Ziua în amiaza mare nu putea să iasă din palat fără să fie recunoscut de toată lumea. Când noaptea va învălui însă cetatea, el va putea face o plimbare fără să-şi stingherească supuşii.

Miniştrii nu se arătară prea încântaţi de planul lui Indraraya şi nu ştiură cum să-şi ascundă îngrijorarea. Crezând că vor scăpa cu faţa curată, socotiră că nu-i înţelept să se împotrivească dorinţei regelui.

Noaptea era luminoasă, cu toate că luna nu se zărea pe cer. La început plimbarea regelui se desfăşură fără nici o peripeţie. În jurul palatului nu locuiau decât oameni înstăriţi, care sforăiau în paturile lor, fără să fie tulburaţi de grija zilei de mâine.

Când se apropie însă de marginea oraşului, la urechile regelui ajunseră nişte bocete deznădăjduite. Indraraya se apropie tiptil de coliba de unde porneau plânsetele. Văzu o încăpere sărăcăcioasă, în care câţiva oameni vegheau un mort. La căpătâiul lui bocea o femeie încărunţită de necazuri şi sărăcie.

–   Ce-o să mă fac eu acum, văduvă şi bătrână fără singurul meu sprijin? Voi sfâşia pânza care mă îmbracă şi astfel voi putea să-i încropesc un linţoliu. Îmi voi dărâma coliba şi din cheresteaua ei îi voi înălţa un rug. Ultimii mei bănuţi îi voi da celor care vor duce pe umeri trupul ţeapăn. Dar de unde voi plăti cei cinci galbeni, birul de înmormântare pe care mi-l cere „Omul cu toiag de abanos”?. Cine se va milostivi să împrumute o văduvă fără căpătâi ca mine?

Vorbele ei se înecară într-un hohot de plâns, greu de stăpânit. Regelui nu-i venea să-şi creadă urechilor. Aştepta ca vreunul din cei de faţă să dezmintă cele spuse de văduvă. Nici gând de aşa ceva! Dimpotrivă, bătrâna stăruia deznădăjduită:

–   Unde s-a mai pomenit la noi bir pe înmormântare? Blestemul zeilor să cadă asupra „Omului cu toiag de abanos” şi asupra regelui, care nu se sinchiseşte de dările grele pe care le cer dregătorii lui hrăpăreţi!

La un semn al regelui se apropiară doi soldaţi din gardă. Îi însărcină să aducă la palat a  de doua zi dimineaţă pe văduva care bocea în colibă. Apoi se întoarse supărat să se culce în patul său regesc.

Când văduva văzu a doua zi pe cei doi soldaţi ai regelui, îngălbeni. Era convinsă că „Omul cu toiag de abanos” auzise tot ce spusese ea în noaptea trecută şi că va fi azvârlită în temniţă. O nenorocire nu vine niciodată singură! Şiroaie de lacrimi stropiră drumul ei până la palat. Aici fu lăsată singură într-o încăpere cum nici nu-şi putea închipui o alta mai frumoasă.

Când se ivi Indraraya, văduva se aruncă la picioarele lui, cerând îndurare. Regele se arătă blând şi binevoitor. Îi făgădui că o va ajuta să-şi înmormânteze feciorul şi-i va asigura o bătrâneţe fără griji, dacă îi va spune fără ocol tot ce ştia despre „Omul cu toiag de abanos” şi despre nedreptăţile săvârşite de dregătorii lui. Încurajată de vorbele lui Indraraya, văduva sărmană îi povesti, fără să ascundă nimic, tot ce trăise, văzuse sau auzise ea. La plecare, regele îi dădu o pungă cu galbeni, făgăduind că toate aceste nedreptăţi vor lua în curând sfârşit. De faţă cu bătrâna porunci soldaţilor lui să lase să intre în palat pe oricine are o plângere împotriva unui dregător, fie el oricât de mare.

Când au văzut-o pe văduvă acasă, vecinii ei s-au minunat. Toţi se îndoiau de spusele bătrânei. Dar punga cu galbeni era o dovadă grăitoare. Astfel că primii care s-au dus să se plângă regelui au fost chiar ei. Vestea se răspândi fulgerător. Mulţimea care mergea să ceară dreptate la palat umplea străzile din jur.

O groază cumplită puse stăpânire pe miniştrii, curtenii şi dregătorii ţării. Nici unul nu mai avea curajul să se arate pe la palat. Regele le porunci să rămână cu toţii la casele lor până ce vor da socoteală pentru tot ceea ce au făcut.

Apoi regele trimise pe unul dintre slujitorii săi să-l cheme pe „Omul cu toiag de abanos”. Slujitorul îl găsi fără nici o greutate pe cel căutat.

Omul se arătă foarte bucuros de cinstea pe care i-o face regele, poftindu-l la el. Spuse că această întâlnire este visul vieţii lui. Dar, întrucât are să-i spună suveranului multe lucruri care sunt greu de mărturisit între pereţii unui palat, îl roagă pe Indraraya să-i facă cinstea unei vizite. Curios de cele ce avea să-i spună misteriosul „Om cu toiagul de abanos”, Indraraya se duse în casa acestuia, neînsoţit de nimeni.

Aici grădinarul povesti pe îndelete toată păţania lui şi drumurile făcute în zadar, pentru a afla dreptate. Arătă apoi că singura cale care putea să-l aducă în faţa regelui era cea pe care şi-o alesese. Nu va păstra nimic dintre cele agonisite cu ajutorul toiagului, cu care căutase să-şi croiască un  drum până la rege pentru a-i dezvălui nedreptăţile ce se săvârşeau în ţară. Îl sfătui pe Indraraya să înlăture pe toţi dregătorii lui necinstiţi, să le ia averile adunate prin jaf şi să-şi aleagă alţi sfetnici, cât mai credincioşi.

Pentru că nu va putea înapoia oamenilor banii pe care îi luase sub formă de bir, îşi va împărţi averea săracilor. Chiar de a doua zi el se va întoarce la munca cinstită în mica lui grădină moştenită din moşi-strămoşi.

Indraraya ascultă sfaturile înţelepte ale grădinarului. Primul sfetnic al său a fost însuşi „Omul cu toiag de abanos”. Cât timp a trăit el, oamenii de rând nu s-au mai putut plânge de nici o nedreptate. Înţelepciunea lui a rămas în amintirea poporului, care-l mai pomeneşte şi astăzi în poveştile sale, biruind veacurile şi depărtările.

Prelucrare de Ion Acsan