Legenda Iepurasului de Paste

Pastele este cea mai importantă sărbătoare religioasă a creştinilor, care marchează miracolul Învierii Domnului. Cu toate astea, un personaj extrem de îndrăgit al Paştelui provine din tradiţiile păgâne: iepuraşul. Cum a ajuns el un simbol al sărbătorii creştine?   Iepurasul de Paşti este un simbol păgân, emblemă a fertilităţii, asociat de creştini cu apariţiile lui Iisus dupa Înviere.

Prima menţionare a iepuraşului ca simbol pascal apare în Germania, în 1590. În unele regiuni din această ţară se credea că iepuraşul aduce ouăle roşii în Joia Mare şi pe cele colorate altfel în noaptea dinaintea Paştelui. 

În tradiţia păgână anglo-saxonă exista o zeiţă pe nume Eostre, cunoscută drept zeiţa primăverii. Simbolurile ei principale erau oul şi iepurele. Există o legendă potrivit căreia zeiţa a găsit o pasăre rănită în timpul iernii, iar singura soluţie pentru a o salva a fost să o transforme în iepure. Deşi nu mai era pasăre, iepurele putea să facă ouă.
Primăvara avea loc un festival dedicat zeiţei, care ţinea din martie până la sfârşitul lui aprilie. Când creştinismul a ajuns la anglo-saxoni, multe tradiţii din timpul festivalului lui Eostre au fost adaptate în ceremoniile în onoarea Învierii lui Iisus, întrucât aveau loc în acelaşi timp şi îi încurajau pe păgâni să se convertească. Drept rezultat, numele Paştelui în engleză, Easter, provine de la Eostre.
Iepuraşii fac parte din poveste întrucât sunt simbolul lui Eostre, dar şi penrtu că iepurii sunt puternic legaţi de lună în tradiţia păgână. Iepurele era şi un simbol al lunii, iar ciclurile lunii determină în ce zi sărbătorim Paştele în fiecare an.
În Germania, iepuraşii de Paşte erau albi şi se credea că dacă un copil este foarte cuminte, un iepuraş le va aduce un coş plin de ouă colorate. Tot în Germania s-au născut şi primii iepuraşi de Paşte dulci, în secolul 19. Ei erau făcuţi din aluat de foi şi zahăr.

Cu multi, foarte multi ani in urma, intr-o poienita dintr-o frumoasa padure plina de animalute a aparut o pasare. Aceasta pasare era deosebit de frumoasa, cu penele in culorile curcubeului si cu triluri angelice, cum nu se auzisera mai frumoase. Glasul ei era atat de frumos, incat pana si vantul se oprea din bataile sale pentru a strange minunatele triluri ca sa le poarte mai apoi printre frunze si flori prin toata padurea, cat mai departe.

Nimeni nu stia de unde a venit aceasta pasare si cat avea sa ramana in acea poienita, insa toate animalutele din padure o iubeau pentru ca le incanta in fiecare zi cu cantecele ei fermecatoare. Frumoasa faptura si-a facut cuib in mijlocul poienitei, in scorbura celui mai vechi copac. Acolo isi ducea ea traiul, cantand in fiecare dimineata si seara si strangand in jurul copacului o groaza de animalute venite sa o asculte cu incantare.

Asa decurgea fiecare zi in padurice de cand se instalase pasarea maiastra. Iarna tocmai trecuse si zilele cu soare erau tot mai dese, prilej de bucurie pentru intreaga padure si de cantec pentru misterioasa pasare. Insa, intr-o zi, nimeni nu stie cum si cand exact, animalutele padurii au gasit pasarea frumos colorata cazuta langa batranul copac, ranita, scotand gemete de durere... gata sa moara! Speriate ca s-ar putea intampla ce era mai rau toate animalutele au dat fuga la templul Zeitei Lunii, Eostre, rugandu-se fiecare ca aceasta sa faca o minune si sa salveze maiastra pasare.

Eostre le-a auzit ruga si s-a coborat sa vada ce poate face, insa in ciuda tuturor eforturilor ei era destul de greu sa mai salveze pasarea. In cele din urma, a gasit insa singura solutie prin care ii putea salva viata: aceea de a transforma maiastra pasare intr-un iepuras. Acum Iepurasul nu mai canta, dar putea in continuare sa faca oua.

Si astfel de atunci, in semn de multumire, in fiecare primavara, cand are loc echinoctiul, Iepurasul ii duce Zeitei Lunii un dar constand in ouala sale pe care le picteaza in culorile curcubeului. Si pentru ca iepurasul este o fiinta iubitoare, s-a gandit sa imparta frumoasele sale oua si alte daruri celor napastuiti si copiilor care au fost cuminti. Astfel, in fiecare an Iepurasul vine cu mici cadouri pentru copii, lasa ouale pe masa de Paste sau le ascunde in gradinite printre flori ori le aseaza frumos in cuiburile ce sunt pregatite special pentru el.

Si fiindca iubeste copiii, Iepurasul aduce special pentru acestia oua din ciocolata si alte surprize, sperand ca si in anul ce vine sa fie la fel de cuminti.

DE PASTI

Astãzi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie,
Necãjite si mânjite,
Zece ouã înrosite .

Un ou alb , abia ouat,
Cu mirare le-a-ntrebat:
- Ce vã este , frãtioare,
- Ce vã doare ?
Nu vã ninge, nu vã plouã,
Stati gãtite-n hainã nouã,
Parcã, Dumnezeu mã ierte,
N-ati fi ouã...

- Suntem fierte !
Zise-un ou rotund si fraise
Lânga pasca cu orez.
Si schimbindu-si brusc  alura,
Toate-au început cu gura:

- Pân'la urmã tot nu scap!
- Ne gãteste de paradã .
- Ne ciocneste cap în cap
Si ne zvârle coaja-n stradã...

- Ce rusine!
- Ce dezastru!

- Preferam sã fiu omletã  !

- Eu, de m-ar fi dat la closcã  ,
As fi scos un pui albastru...

- Si eu unul violet...

- Eu, mai bine-ar fi sã tac:
Asa galben   sunt, cã-mi vine
Sã-mi închipui cã pe mine
M-a ouat un cozonac !...

 de George Toparceanu

 

INVATATUL SATNI SI FIUL SAU SENOSIRIS

– poveste egipteană din vremea ultimilor faraoni –

          A fost odată un faraon numit Usinares. Dintre numeroşii săi copii, cel mai drag îi era Satni. În vreme ce ceilalţi  se întreceau în mânuirea arcului şi a suliţei, Satni era neîntrecut în acoperirea sulurilor de papirus cu hieroglife, sau în citirea ciudatelor cărţi rămase din veacuri îndepărtate. Nu aflai în lumea întreagă un om mai învăţat decât el.

          În vremurile acelea, regii nu se războiau numai cu oştile, ci şi cu vorbele: căutau să-şi înfrunte potrivnicii prin scrisori dibace, cuprinzând fie o sfidare, fie o cimilitură încâlcită. De răspunsul care se dădea la aceste scrisori atârna faima regelui şi a ţării întregi. Şi în această privinţă Satni era de neînlocuit, dezlegând cu repeziciune orice enigmă.

          Astfel, într-o zi sosi un sol al regelui Etiopiei care, nici mai mult, nici mai puţin, pofti pe faraon să înghită toată apa mării. Satni răspunse că tatăl său se va dovedi în stare de această faptă doar dacă marea va conţine atâta apă câtă avea în clipa când a fost trimisă provocarea. Cu alte cuvinte, regele Etiopiei trebuia să zăgăzuiască Nilul şi toate fluviile care se vărsau în noianul de ape. Neavând încotro, solul plecă fără să mai sufle o vorbă.

          Cu toate că era atât de înţelept şi de învăţat, bucurându-se de dragostea tatălui său, Satni era cel mai nefericit om din lume pentru că nu avea nici un copil. Nu mai puţin îndurerată era şi Mahi, soţia lui, tot din această pricină. Nu-şi precupeţea osteneala, colindând din templu în templu, în căutarea unui leac care s-o ajute să nască un prunc.

          Într-o zi Mahi se duse la templul lui Ptah şi, cum era trudită de atât alergătură, o fură somnul. În vis auzi un glas care o sfătui să meargă la fântâna unde se îmbăiază zilnic Satni. Lângă această fântână, aflată în curtea casei lor, va găsi un vrej de pepene pe care îl va smulge din rădăcină şi-l va pune la fiert. Fiertura o va da bărbatului ei, după care îşi va vedea visul cu ochii. Femeia făcu întocmai cum o învăţase glasul din vis şi după câtăva vreme pricepu că dorinţa ei de a avea un copil se va îndeplini curând.

          Şi Satni avu un vis prevestitor: un glas îl înştiinţa că va avea un fiu care va săvârşi o minune cum nu s-a mai văzut pe pământul Egiptului

          Mare a fost bucuria lui Satni când a aflat că Mahi i-a născut un băiat, grăbindu-se să-i dea numele de Senosiris, aşa cum îl îndemnase glasul din vis. Faraonul însuşi se înveseli când se văzu bunic.

          Pruncul fu alăptat chiar de Mahi, care nu se îndură să-l încredinţeze unei doici. Când copilul împlini un an, toţi spuseră: „Are doi ani”. Iar când el împlini doi ani, oricine i-ar fi dat de două ori pe atât. Satni nu putea răbda să treacă un ceas întreg fără să-şi vadă odrasla, atât de mult o îndrăgea.

          Fiind mai voinic şi mai isteţ decât copiii de vârsta lui, Senosiris a fost dat mai devreme la şcoală. În scurt timp el ştia mai mult decât scribul care era învăţătorul lui. Începu să citească toate cărţile din casa tatălui său, uimindu-l pe acesta cu deşteptăciunea lui neobişnuită.

          Senosiris fu încredinţat scribilor din templul lui Ptah, cei mai învăţaţi din întregul Egipt, şi nu trecu mult timp până ce îi întrecu şi pe aceştia. Citea cu voce tare şi fără a se poticni cele mai întortocheate pagini ale cărţilor vechi de mii de ani, de rămâneau uluiţi toţi învăţaţii cărunţi. Ştia pe dinafară cărţile cu stihuri sau pe cele cu descântece şi vrăji. Când împlini doisprezece ani, Senosiris fu înfăţişat faraonului şi întregii sale curţi, uimindu-i pe toţi cu răspunsurile lui înţelepte. Cei mai pricepuţi scribi-vrăjitori ai Egiptului nu-l putură dovedi cu toată ştiinţa lor.

          Într-o zi faraonul Usinares se afla în marea sală a palatului, înconjurat de toţi sfetnicii şi dregătorii săi. Sosise de curând un sol al regelui Etiopiei cu o scrisoare pecetluită. Usinares se grăbi să-l primească.

          Solul se plecă în faţa faraonului şi, când fu poftit să arate ce vânt îl aduce, el cuvântă astfel:

-Este de faţă vreun om care să citească această scrisoare, fără a-i rupe peceţile? Dacă nu se va afla nici un scrib în măsură să descifreze sulul de papirus, fără să-l desfăşoare în faţa ochilor lui, odată întors în ţara mea voi spune tuturor negrilor că Egiptul nu merită faima de ţară a celor mai învăţaţi oameni!

          Toţi sfetnicii şi faraonul rămaseră muţi de uimire la auzul acestei provocări nemaipomenite. Fiecare murmura în sinea lui: „Ce scrib sau vrăjitor, fie el cât de dibaci, ar putea descifra un sul de papirus pecetluit? Aşa ceva întrece toate puterile omeneşti! Dar ce te faci cu neştirbita fală a Egiptului întreg?”

          Primul care îşi reveni din uimire fu faraonul. El trimise de îndată după Satni. Când i se repetară cuvintele solului, Satni se fâstâci cu totul. În cele din urmă răspunse:

-Este greu să citeşti cuprinsul unei scrisori pe care n-ai citit-o. Totuşi, îngăduie-mi timp de zece zile spre a chibzui ce pot face ca Egiptul să nu fie înjosit de etiopieni.

          Faraonul îi dădu  răgazul cerut, iar solul fu găzduit într-o încăpere a palatului, primind hrana pe care o mânca în ţara lui de baştină. Satni ajunse acasă fără să vadă pe unde calcă şi fără să mai ştie unde îi este capul. Se înfăşură în straiele lui şi, strângându-şi capul între coate, se culcă asemenea unui om bolnav. Dar nu putea să doarmă de mâhnit ce era!

          Când Mahi află de purtarea ciudată a bărbatului ei, veni de îndată la palatul acestuia şi spuse:

-Satni nu are fierbinţeală, braţele nu-i sunt vlăguite. Boala se ascunde în inima lui!

Bărbatul îi vorbi morocănos.

          Lasă-mă în pace, Mahi! Grija care-mi frământă mintea nu-i treabă femeiască!

Mahi se duse în iatacul ei îngrijorată. Curând se ivi însă Senosiris, care începu să-l descoase pe tatăl său. Satni îi spuse şi lui:

          -Dă-mi pace acum, Senosiris! Eşti prea mic pentru treburile care mă frământă pe mine!

Dar băiatul nu se dădu bătut până nu dibui pricina supărării tatălui său. Când o află, izbucni într-un hohot de râs nestăvilit.

          -De ce râzi? întrebă Satni mânios.

          -Râd că văd cât te frămânţi pentru un fleac ca acesta. Scoală-te, tată, căci eu voi citi mâine în faţa întregii curţi scrisoarea adusă de harapul etiopian, fără să-i rup peceţile!

Satni dădu neîncrezător din cap.

          -Cum îmi poţi dovedi că eşti în stare de aşa ceva?

Senosiris răspunse fără să şovăie:

          -Du-te şi ia oricare dintre cărţile pe care le ţii în vasele de lut ars din odaia ta de scris şi eu îţi voi spune tot ce cuprinde ea, cuvânt cu cuvânt, stând cu spatele la tine!

          Satni făcu ce-i ceru Senosiris şi, spre marea lui surprindere, îşi întări convingerea că feciorul său nu-i înşiră verzi şi uscate. Din cale-afară de vesel, Satni se duse la faraon, povestindu-i ce este în stare să facă Senosiris şi îl vesti că a doua zi acesta va descifra scrisoarea pecetluită a etiopianului.

          Faraonul şi fiul său petrecură restul zilei ca nişte oameni scăpaţi de o grijă apăsătoare.

          A doua zi marea sală a palatului gemea de lume. Erau de faţă toţi sfetnicii, comandanţii de oşti, preoţii şi o mulţime de supuşi mai de rând, veniţi să ia parte la înfruntarea dintre Senosiris şi solul etiopian. Când intră faraonul, însoţit de fiul şi nepotul lui, în sală se lăsă o linişte adâncă. În cele din urmă se înfăţişă şi solul care ţinea ascunsă scrisoarea cu pricina.

          Senosiris se aşeză în faţa lui cuvântându-i astfel:

-Aşadar, tu eşti cel care a veni în Egipt, livada scumpă a lui Osiris, lăcaş al marelui Ra, cu gândul să-i înjoseşti faima neştirbită! În faţa faraonului şi a mulţimii care umple marea sală a palatului din Memfis, voi arăta tot ce se află în scrisoarea regelui tău tuciuriu din Meroe[1], cel care se închină zeului Amon. Fereşte-te să rosteşti ceva neadevărat!

          Uluit de îndrăzneala cu care vorbea copilul de lângă el, solul îngenunche, jurând că va spune numai şi numai adevărul. Şi întrucât învăţase pe dinafară tot ce sta scris în pecetluitul papirus, el nu va interveni decât dacă va băga de seamă vreo abatere de la cele scrise.

Apoi Senosiris începu să depene tot ceea ce cuprindea scrisoarea, cuvânt cu cuvânt, de parcă în faţa ochilor lui s-ar fi desfăşurat un sul nevăzut.

          Papirusul etiopianului descria o ciudată întâmplare petrecută în timpul domniei străvechiului faraon Siamanu, de care nu-şi mai amintea nimeni. Încă din vremurile acelea regii etiopieni îi urau pe egipteni şi nu mai ştiau ce lucruri să mai scornească, pentru a-i înjosi sau pentru a le pricinui câte un rău.

          Într-o zi, regele etiopian se afla într-un chioşc din grădina palatului său. Era o după-amiază în care soarele dogorea ca un cuptor, aşa că somnul nu vru să-l fure nici măcar pentru o clipă. Deodată auzi cum se lăudau trei vrăjitori cu puterea farmecelor lor. Primul spunea că poate să cufunde vreme de trei zile întregul Egipt într-o beznă desăvârşită. Al doilea se fălea că poate lăsa sterpe ogoarele ţării piramidelor timp de trei ani încheiaţi. Al treilea se mândrea că, prin vrăjile lui, poate să-l răpească pe faraon din palatul său şi să-l aducă în timpul nopţii în Etiopia, unde va fi biciuit în faţa regelui lor. După aceea, până în zorii zilei, stăpânul Egiptului urma să se trezească tot în palatul său din Memfis.

          Regele sări din aşternuturi şi chemă la el pe cei trei vrăjitori. Întrebă cum îi cheamă pe primii doi, apoi se opri la cel de-al treilea:

-Eu sunt Nasi, fiul negresei! răspunse ultimul.

-Ei bine, Nasi, îndeplineşte la noapte ce supuneai mai adineauri şi, pe zeul Amon, te voi copleşi cu daruri şi cu semne de preţuire! făgădui regele.

          Nasi ceru să i se aducă ceară multă şi se puse pe treabă. Făuri mai întâi  o targă şi, după aceea, patru vlăjgani care s-o ducă în spinare. Suflă asupra oamenilor de ceară şi, însufleţindu-i cu vrăjile lui, le spuse următoarele:

-Porniţi acum spre Egipt, răpiţi-l pe faraon din palatul lui şi purtaţi-l pe targă până în faţa regelui nostru. Aici va primi cinci sute de gârbace, după care îl veţi duce înapoi în Memfis. Totul să nu dureze mai mult de şase ceasuri!

-Am înţeles şi nu vom uita nimic! răspunseră oamenii de ceară.

Apoi se făcură nevăzuţi cu targă cu tot …

          A doua zi faraonul se trezi mai mult mort decât viu. Abia mai mergea şi se văita de parcă i-ar fi înmuiat cineva toate încheieturile. Pânza care îi acoperea regeasca spinare părea o povară copleşitoare.Când ajunse în mijlocul curtenilor, spuse:

-Ce s-a petrecut azi noapte cu mine de a trebuit să părăsesc Egiptul?

Curtenii se uitară uimiţi unul la altul, temându-se că faraonul lor s-a smintit. Căutară să-l înduplece că l-au lăsat noaptea în patul lui şi că a doua zi l-au găsit tot acolo. Invocară pe zei, cerându-le să redea suveranului lor sănătatea.

Atunci faraonul se întoarse cu spatele la ei şi-şi dezveli spinarea acoperită de vânătăi:

-Pe viaţa lui Ptah, marele zeu, am fost purtat în ţara negrilor în timpul nopţii şi acolo am primit cinci sute de gârbace în faţa regelui şi a mulţimii adunate! După aceea, cei patru oameni de ceară care m-au cărat pe targa lor m-au adus înapoi în patul meu, înainte de revărsarea zorilor. Apoi s-au făcut nevăzuţi, căci se temeau de razele soarelui, care putea să-i topească.

Văzând spinarea învrâstată de gârbace a faraonului, sfetnicii scoaseră ţipete de spaimă. Printre ei se afla şi Horus, fiul lui Panişi, cel mai învăţat scrib şi cel mai priceput vrăjitor din vremea sa. El spuse:

-Stăpâne, acestea sunt vrăjile etiopienilor. Dar n-ai nici o teamă, că voi şti nu numai să te apăr de ele, dar să te şi răzbun cu vârf şi îndesat.

          Horus, fiul lui Panişi, cercetă toate cărţile sale de vrăji şi puse să se facă un foc mare la intrarea în camera de dormit a faraonului. La miezul nopţii oamenii de ceară ai lui Nasi nu mai izbutiră să ajungă până la patul regelui şi se întoarseră cu targa goală.

          În schimb, trei nopţi în şir, regele din Meroe fu adus de vrăjile lui Horus, fiul lui Panişi, în Memfis şi biciuit mai abitir decât fusese faraonul. Mâniat de cele întâmplate, suveranul etiopian chemă la el pe Nasi şi vru să-i taie capul, deoarece el era pricina umilinţelor şi a suferinţelor lui. Neputându-şi apăra stăpânul de vrăjile egiptenilor, Nasi ceru îngăduinţă să meargă el însuşi la Memfis pentru a-şi înfrunta potrivnicul.

          Nasi se duse să-şi ia rămas bun de la mama lui, care era tot vrăjitoare. Ea îi spuse:

-Nu te du în Egipt, căci acolo vei da peste Horus, fiul lui Panişi, pe care nu-l vei putea birui. El nu-ţi va îngădui să te mai întorci înapoi.

-Sunt nevoit să mă duc la Memfis, pentru a-l apăra pe regele meu cu tăria vrăjilor mele şi să-mi dovedesc potrivnicul chiar la el acasă!

-Dacă vei fi învins, vesteşte-mă, şi de îndată voi veni în ajutorul tău! adăugă bătrâna vrăjitoare.

-Când apa pe care o bei se va înroşi, când mâncarea de care te vei atinge va căpăta culoarea sângelui şi când cerul pe care-l priveşti va fi şi el sângeriu, să ştii că sunt  la mare primejdie!

          Nasi îşi înghiţi cartea de vrăji şi, odată ajuns la Memfis, se strecură în marea sală a tronului, unde cuvântă astfel:

-Cine se ia la întrecere cu vrăjile pe care le voi săvârşi aici, înaintea faraonului şi a mulţimii adunate în cea mai mare încăpere a palatului? Îl chem să se măsoare cu mine pe cel care a adus aici pe regele meu etiopian, în pofida voinţei lui şi a farmecelor mele!

-Nu eşti tu Nasi, fiul negresei, cel care l-a răpit pe faraonul nostru din patul lui, ducându-l în Etiopia pentru a fi biciuit de faţă cu regele vostru? Şi mai cutezi să mi te înfăţişezi în palatul din Memfis şi să mă înfrunţi, pe mine, cu vrăjile tale blestemate? Află că nu vei mai ieşi întreg de aici!

Fără să mai zăbovească o clipă, Nasi rosti unul dintre descântecele ştiute numai de el şi o flacără mare ţâşni în mijlocul sălii tronului, ameninţând să mistuie întreg palatul şi pe cei de faţă. Sfetnicii scoaseră ţipete de groază şi strigară:

-Vino, fiul lui Panişi! Scapă-ne de foc!

          Cel chemat rosti şi el un descântec şi numai iată că se dezlănţui o ploaie năpraznică: flacăra pieri fără urmă! Nasi bolborosi un alt descântec în limba lui neînţeleasă de nimeni şi toată sala tronului fu învăluită de o pâclă deasă, de nu se mai vedea om cu om! Dar Panişi nu se lăsă mai prejos şi un vânt puternic, stârnit de vrăjile lui, înlătură pâcla cât ai clipi din ochi. Nasi nu-i dădu răgaz, ci mai şopti un descântec. Deasupra faraonului şi a curtenilor înspăimântaţi se ivi o boltă de piatră lungă de două sute de coţi, gata-gata să-i strivească pe toţi sau să-i ţină închişi asemeni unei piramide. Fiul lui Panişi plăsmui la rândul lui o corabie uriaşă în care încăpu toată bolta de piatră. Apoi corabia se îndreptă spre întinsul lac Moeris, unde pluti ce pluti, până pieri în depărtare. Etiopianul trebui să se dea bătut, dar se făcu pe dată nevăzut. Egipteanul îl făcu să reapară sub forma unui boboc de gâscă sălbatică, spre gâtul căruia se apropie cuţitul vânătorului care l-a prins.

          După semnele pe care i le spusese Nasi, vrăjitoarea etiopiană înţelese că fiul ei este în primejdie de moarte şi, preschimbată într-o gâscă sălbatică, zbură deasupra palatului din Memfis şi îşi chemă feciorul. Fiul lui Panişi o recunoscu şi o doborî chiar în mijlocul sălii tronului, de părea aidoma unei păsări prinse în laţ. Dar etiopianca îşi reluă înfăţişarea omenească şi se milogi de Horus să-i ierte şi să le îngăduie să se întoarcă cu o corabie până în ţara negrilor, făgăduind că nu vor mai călca niciodată pe meleagurile faraonului.

          Fiul lui Panişi se arătă mărinimos şi le dădu o corabie, după ce îi puse să jure că nu se vor mai întoarce niciodată în Egipt. Şi vicleanul Nasi cuvântă astfel:

-Jur că nu mă voi mai ivi în Egipt sub nici un chip! Apoi adăugă repede: Mai înainte de o mie cinci sute de ani!

             Cu toate că auzi cuvintele lui Nasi, fiul lui Panişi îşi ţinu făgăduiala şi cei doi etiopieni se întoarseră cu bine în ţara negrilor.

*

          Aici Senosiris încheie depănarea celor cuprinse în scrisoarea pecetluită a solului din Meroe. Acesta rămase tot timpul ca o stană de piatră, fără să întrerupă sau să dezică ceva din spusele copilului-minune. Solul recunoscu că Senosiris nu ştirbise nici cu o iotă povestea scrisă pe sulul de papirus ascuns sub straiele lui. Apoi dete să plece încercând să scape cu faţa curată. Dar Senosiris îl opri cu un gest şi vorbi faraonului astfel:

-Solul pe care îl vedeţi atât de grăbit să se întoarcă în ţara lui este însuşi Nasi, care, după o mie cinci sute de ani, a pus iarăşi piciorul pe pământul Egiptului, spre a ne înjosi şi chinui fără milă. Eu însumi nu sunt decât Horus, fiul lui Panişi! Auzind ameninţarea etiopianului, prin puterea vrăjilor mele mi-am prelungit viaţa atât amar de vreme şi am luat înfăţişarea lui Senosiris pentru a preîntâmpina întinarea faimei Egiptului de către un vrăjmaş puternic şi viclean!

          La auzul acestor cuvinte, solul etiopian se prăbuşi la pământ ca lovit de un fulger. Începu să bolborosească nişte descântece, care să-l facă iarăşi nevăzut, dar Horus, fiul lui Panişi, sub înfăţişarea lui Senosiris, fiul lui Satni, i-o luă înainte şi stârni un foc care-l mistui pe etiopian, preschimbându-l într-o grămăjoară de cenuşă.

          Mai înainte ca toţi cei aflaţi în sala tronului să-şi revină din uluiala care îi cuprinsese, Senosiris însuşi dispăru pentru totdeauna.

          Într-un târziu, Satni scoase un geamăt de disperare, dându-şi seama de faptul că rămăsese fără copilul pe care îl iubise atât de mult. Socotind anii care trecuseră de la sosirea vrăjitorului în palatul lui Siamanu, Satni înţelese că se împlinise sorocul despre care vorbise Senosiris.

          Faraonul însuşi şi curtenii lui se minunară mult de cele văzute şi auzite de ei. Toţi îi dădură dreptate lui Satni, care spuse:

-N-a fost nici un scrib mai învăţat şi nici un om mai priceput în desăvârşirea vrăjilor decât Horus, fiul lui Panişi, şi nici că se va mai naşte un altul, aidoma lui!

          În cinstea celui dispărut a fost ridicat un monument de piatră şi, cât timp au trăit Satni şi soţia lui, Mahi, ei n-au încetat să aducă slavă amintirii fiului lor, cel care scăpase Egiptul de o înjosire nemeritată, săvârşind o minune care nu se mai văzuse până atunci…

Prelucrare de Ion Acsan

OMUL CU TOIAG DE ABANOS

– poveste din vechea Indie –

Madhapura era cetatea de scaun a lui Indraraya, regele unei provincii din partea de miazăzi a Indiei de altădată. Şi era acest Indraraya tânăr şi cam înfumurat. Îşi închipuia că supuşii lui sunt cei mai mulţumiţi oameni din lume, datorită, bineînţeles, înţeleptei sale ocârmuiri. Cel puţin aşa îi spuneau de dimineaţă până seara toţi curtenii săi, linguşindu-l fără zăbavă. Osteneala lor era răsplătită regeşte de către miniştrii lui Indraraya care furau ca-n codru. Nu se mulţumeau să sleiască poporul cu biruri istovitoare şi să închidă ochii la toate matrapazlâcurile slujitorilor mărunţi. Ba chiar şi tâlharii la drumul mare care le dădeau o parte din „agoniseala” zilnică erau lăsaţi în legea lor. Aşa că toţi sfetnicii şi înalţii dregători aveau palate la fel de mari ca ale regelui.

De toate acestea Indraraya nu ştia nimic.  Nici o jalbă nu ajungea până la el. Când regele ieşea să se plimbe prin cetatea de scaun, era la fel de straşnic păzit de alaiul de curteni ca şi în palatul său, înconjurat cu ziduri înalte.

Astfel stăteau lucrurile când începe povestirea noastră.

*

          Într-o dimineaţă de vară timpurie, un grădinar de la marginea Madhapurei plecă spre târgul cetăţii, dorind să vândă câteva dintre roadele brazdelor sale. El ducea pe creştet un coşuleţ cu şapte castraveţi, tot unul şi unul. Ştiind că se duce în târg cu nişte trufandale, se bucura la gândul că va dobândi un preţ bun pentru marfa asta. Nu se mai sătura să privească răsăritul soarelui; în grădina lui, nu prea întinsă, dimineaţa nu-şi vedea capul de atâtea treburi, de aceea nu mai avea timp şi pentru aşa ceva. La poarta oraşului fu însă oprit de un vameş, care îi spuse:

–   Pentru toate roadele pământului, care sunt aduse în oraş, trebuie să se plăteşti o taxă. Aşa că dă-mi unul dintre cei şapte castraveţi ai tăi!

Ştiind că aşa se obişnuieşte, grădinarul alese pe cel mai mic dintre castraveţii lui şi-i plăti vama. Alături de încăperea vameşului se afla cea a sentinelei, care cerceta pe toţi cei ce intrau în cetate. Şi ea îl opri pe grădinar:

–   Ştii, de bună seamă, că trebuie să plăteşti un bir pentru soldaţii din garda oraşului. Dă-mi aşadar un castravete, altfel nu te las să treci!

Grădinarul auzea pentru prima oară de acest bir. Dar neavând ce face, se supuse spunându-şi:

„Până la târg mai este cale lungă/ Şi castraveţii nu cred să-mi ajungă!/ Dacă-mi mai merge cum mi-a mers acum,/ Mi-e teamă că-n zadar pornii la drum…” Şi se nimeri să aibă dreptate! Al treilea care l-a oprit era un  ofiţer cu o spadă fioroasă:

–   Dă-mi unul dintre castraveţii tăi! îi spuse el pe un ton poruncitor. E pentru armată.

–   Adineauri am dat unul pentru soldaţii din garda oraşului! încercă să se apere grădinarul.

–   Ei, dar acum este vorba despre însuşi Ministrul Războiului. Ai tu habar ce face el? Te apără de vrăjmaşi pe tine şi grădina ta!

Deşi nu-i venea să râdă, grădinarul îşi zise în gând: „Dă-i şi lui un castravete/Pentru oşti şi parapete!” Al patrulea care-l opri era un om îmbrăcat într-o uniformă civilă. El îi ceru un castravete pentru paza oraşului.

–   Cum aşa? Am mai dat trei castraveţi: unul pentru vameş, altul pentru garda oraşului şi ultimul pentru armată, spuse grădinarul nedumerit.

–   Toţi aceştia n-au nimic de-a face cu Ministrul Pazei dinlăuntrul ţării. Dacă n-ar fi el, n-ai mai putea trăi în ţara asta şi grădina ta ar fi jefuită de hoţi!

Grădinarul iar începu să facă haz de necaz, spunându-şi: „Dă-i un castravete, dară/ Pentru ordinea din ţară!” Al cincilea care-l opri avea haine de om al Legii. Îi ceru un castravete pentru însuşi Ministrul Dreptăţii, cel care pedepseşte pe oricine ar cuteza să fure ceva din grădina lui. Bietul om se supuse iarăşi, spunându-şi înciudat: „N-am un castravete mai urât/ Să-i rămână azi dreptatea-n gât!/ Dacă-i vând pe-aceştia doi măcar,/ Vin cu o lescaie-n buzunar!”

Dar ţi-ai găsit! Mai avea de făcut o sută de paşi până la târg, când iar îl opri un om, care, după straiele lui, părea a fi un dregător. Grădinarul află că unul dintre roadele hărniciei lui va poposi chiar azi pe masa Primului Ministru. Pas de mai spune ceva!

Îi mai rămăsese un singur castravete, cel  mai frumos din lume! Dar chiar la intrarea în târg îl opri un curtean înzorzonat din creştet până-n tălpi:

–   Măria-Sa, slăvitul Indraraya, a poruncit să-i aducem azi la masă cel mai frumos castravete din târg. Nici unul nu se poate măsura cu cel din coşuleţul tău, aşa că dă-mi-l!

–   Din şapte castraveţi pe care i-am adus spre vânzare, unul l-am dat vameşului, al doilea, gărzii oraşului, al treilea mi l-a luat Ministrul Războiului, al patrulea, Ministrul Pazei dinlăuntrul ţării, al cincilea, Ministrul Dreptăţii şi al şaselea, Primul Ministru!

–   Păi atunci este foarte firesc ca ultimul dintre minunaţii tăi castraveţi să-l dai regelui ţării! Câţi dintre grădinari au avut acest noroc? Şi-apoi n-ai să te îmbogăţeşti vânzând un singur castravete! Îţi mai pierzi şi vremea tocmindu-te pentru un fleac de nimic!

Şi, fără să mai zăbovească, îi luă şi ultimul castravete din coşuleţul care rămăsese gol-goluţ, chiar în pragul târgului… Grădinarul făcu cale întoarsă, fără să mai vadă pe unde calcă, de mâhnit ce era. La poarta oraşului întâlni pe vameş şi, simţind nevoia să-şi descarce sufletul, îi povesti cele întâmplate.

–   Eşti un mare nătâng! i-a spus slujbaşul înduioşat de păţania grădinarului. Singurul care era în drept să-ţi ceară un castravete eram eu: în orice oraş se plăteşte vamă când duci mărfuri la târg. Celorlalţi nu trebuia să le dai nimic. Te-ai lăsat jefuit în mijlocul cetăţii de nişte pungaşi.

–   Dacă-i aşa, pot să mă plâng pe lângă miniştrii în numele cărora am fost jefuit. O să le cer să-mi plătească toţi castraveţii!

–   N-ai decât să încerci! spuse vameşul dând din cap neîncrezător.

A doua zi se înfiinţă la Ministrul Războiului în numele căruia îi fusese furată marfa. Militarul de la intrarea reşedinţei înaltului dregător nu se arăta prea dornic să-l ajute. Îi spuse totuşi:

–   Îţi dau un sfat, spre binele tău. Aşteaptă să te bage în seamă ministrul şi el să te întrebe ce pofteşti. Altfel e în stare să te azvârle în temniţă pentru a-ţi plăti obrăznicia de a-i fi vorbit primul. Te poate supune şi la cazne. Cu războinicii nu-i de glumit!

Grădinarul îi mulţumi pentru sfat, şi-l urmă întocmai. Aşteptă o zi, aşteptă două, cât pe ce să treacă şi a treia: stătu tot timpul neclintit la intrarea reşedinţei ministrului. Acesta trecuse de nenumărate ori pe lângă el, fără să-l întrebe nimic. Abia în a treia seară îl băgă în seamă şi-l întrebă ce pofteşte de la el.

Grădinarul îi povesti pe scurt păţania sa:

–   Tot ceea ce mi-ai spus nu are de-a face cu grijile mari pe care mi le dă războiul. Pregătirea lui îmi răpeşte fiecare clipă. Aceste aşa-zise furtişaguri s-au petrecut pe un drum public. Aşadar, du-te la Ministrul Pazei dinlăuntru!

La reşedinţa celui de-al doilea dregător, aceeaşi poveste. Tot spre sfârşitul zilei a treia catadicsi şi acesta să-l întrebe de ce se află de atâtea zile acolo. Când auzi despre ce e vorba, îi zise:

–   Am şi aşa destulă bătaie de cap cu ordinea de pe întreg cuprinsul ţării. Jalba ta nu mă priveşte pe mine. Du-te la Ministrul Dreptăţii!

În ziua următoare se îndreptă spre palatul Dreptăţii. Dar nu mai stărui la intrare, ca până acum. De câte ori ieşea ministrul, grădinarul se ţinea scai după el. În felul acesta el fu băgat în seamă chiar în prima după-amiază. Răspunsul primit fu următorul:

–   Având în vedere faptul că slujitorii care te-au nedreptăţit, aşa cum susţii sus şi tare, fără a-mi aduce nici un martor, aparţin unor dregătorii diferite, singurul om care te poate ajuta este Primul Ministru!

Şi tocmai acest înalt dregător se arătă ceva mai binevoitor – cel puţin aşa i se păru grădinarului. Fu băgat în seamă chiar din prima zi şi ascultat cu atenţie de către ministrul care-şi dădea osteneala să pară cât mai popular. N-a fost nevoie să aştepte ca un stâlp la intrarea reşedinţei lui, nici să-l urmeze ca o umbră. De răspuns, a răspuns la fel ca şi ceilalţi:

–   Plângerea e prea gravă pentru a putea fi supusă hotărârii unui simplu prim-ministru, îi spuse el, aruncând priviri pline de înţeles celor din suita sa. Numai şi numai regele îţi poate da dreptate. Du-te la el! Dacă nu ştii unde-i palatul, să te însoţească unul dintre slujitorii mei!

Grădinarul îi mulţumi pentru bunăvoinţa arătată, adăugând că el cunoaşte din copilărie palatul regelui. Se îndreptă numaidecât într-acolo. Aşteptă vreo două ceasuri la intrare, căci sentinelele nu-l lăsară să intre, deoarece n-avea nici un bilet de liberă-trecere.

Numai iată că se deschid larg porţile palatului şi se iveşte şi regele ţării într-un car aurit, însoţit de un alai nesfârşit de curteni şi dregători, care de care mai băţoşi şi mai înzorzonaţi. O ceată de călăreţi mergea în fruntea cortegiului şi o întreagă armată de muzicanţi defila la urmă. Era cu neputinţă să te apropii de rege care, de altfel, nu vedea pe nimeni, ameţit şi învăluit de norii de tămâie ai linguşelilor.

Grădinarul pricepu că poate să stea trei ani în poarta palatului regesc, fără să fie măcar zărit de Indraraya. Se dădu bătut: timp de opt zile grădina lui rămăsese în voia soartei! Nu se putu stăpâni să nu se oprească la vameşul de la intrarea oraşului, care îi devenise un duhovnic şi un sfătuitor. Modestul slujbaş îl lăudă pentru faptul că renunţase să mai aştepte zadarnic înaintea palatului.

–   La urechile suveranului nu ajunge nici o plângere, îl lămuri vameşul. Ca să fii băgat în seamă acolo, trebuie să săvârşeşti o faptă cum nu s-a mai văzut şi să stârneşti o zarvă nemaipomenită!

Aceste cuvinte îl urmăriră pe grădinar zile întregi, fără să-i dea răgaz să se mai aplece cu aceeaşi stăruinţă asupra straturilor lui.

Pe calea dreptăţii nu ajunsese la nici un rezultat: rămânea calea nedreptăţii, cea pe care mergeau dregătorii, de la cel mai mare la cel mai mic. N-avea decât să se ia la întrecere cu ei. Îşi aminti că de la moşu-său, care fusese un om cu dare de mână, moştenise un toiag gros din lemn de abanos. Se duse la un argintar şi îi puse un mâner de argint pe care gravă sigiliul regelui. Cu toiagul în mână se proţăpi în mijlocul străzii principale a oraşului şi începu să ceară bir de la toţi cei care aveau la ei câte o capră, un miel sau o pasăre domestică, ba chiar şi o legumă oarecare. Oamenii mormăiau, dar văzând toiagul cu sigiliul regelui, se înclinau şi plăteau. Azi aşa, mâine aşa, grădinarul începu să se îmbogăţească, lăsându-şi grădina în părăginire. Aştepta ca fapta lui să ajungă la urechile regelui. Da' de unde!

Miniştrii rămaseră de-a dreptul încântaţi de isteţimea noului lor cirac. Şi cum corb la corb nu-şi scoate ochii, se grăbiră să-i acorde ocrotirea lor, dacă le va plăti jumătate din banii încasaţi. Grădinarul se învoi şi, la adăpost de orice supărări din partea oamenilor legii, îşi cumpără o casă cu multe acareturi şi o împodobi ca un palat.     Dar ţinta nu şi-o atinsese, totuşi. Deşi faima „Omului cu toiag de abanos” se răspândise în tot oraşul, regele nu află, bineînţeles, nimic.

Grădinarul începu să ceară un bir de două, de trei ori mai mare. Oamenii murmurau, dar la vederea sigiliului regesc se înclinau şi plăteau. Cei mai mulţi îl ocoleau cale de şapte poşte. Dar nici aşa nu scăpau până la urmă.

Stăpânul toiagului de abanos îndrăznea să scornească cele mai năstruşnice biruri: pe apa luată din fântâna publică şi pe focul pe care îl aprindea orice sărac în vatra lui. Nu scăpară de bir nici opaiţele. Toţi cei care treceau fără să ţină ochii în pământ şi braţele încrucişate plăteau şi ei bir. Nemulţumirea sporea zi de zi, însă dările cele mai smintite i-o luau înainte. Oamenii scrâşneau din dinţi, dar se înclinau şi plăteau.

„Omul cu toiag de abanos” se gândi în cele din urmă să pună bir şi pe înmormântare, care în India are un caracter sacru. Mai înainte ca răposatul să fie ars pe rug, rudele mortului trebuiau să plătească cinci galbeni.

De data aceasta nemulţumirea tuturora părea gata să izbucnească pe faţă. Blestemele azvârlite asupra celui care îi împila nu mai conteneau în cartierele sărace. Abia stăpânindu-şi mânia, oamenii se înclinau, totuşi, în faţa toiagului preţios şi plăteau bir pentru trecerea rudelor lor în veşnicie.

În vremea asta, Indraraya, sătul de laudele pe care i le aduceau curtenii, hotărî, în sfârşit, să se convingă cu ochii lui cât de bine o duc supuşii săi. Ziua în amiaza mare nu putea să iasă din palat fără să fie recunoscut de toată lumea. Când noaptea va învălui însă cetatea, el va putea face o plimbare fără să-şi stingherească supuşii.

Miniştrii nu se arătară prea încântaţi de planul lui Indraraya şi nu ştiură cum să-şi ascundă îngrijorarea. Crezând că vor scăpa cu faţa curată, socotiră că nu-i înţelept să se împotrivească dorinţei regelui.

Noaptea era luminoasă, cu toate că luna nu se zărea pe cer. La început plimbarea regelui se desfăşură fără nici o peripeţie. În jurul palatului nu locuiau decât oameni înstăriţi, care sforăiau în paturile lor, fără să fie tulburaţi de grija zilei de mâine.

Când se apropie însă de marginea oraşului, la urechile regelui ajunseră nişte bocete deznădăjduite. Indraraya se apropie tiptil de coliba de unde porneau plânsetele. Văzu o încăpere sărăcăcioasă, în care câţiva oameni vegheau un mort. La căpătâiul lui bocea o femeie încărunţită de necazuri şi sărăcie.

–   Ce-o să mă fac eu acum, văduvă şi bătrână fără singurul meu sprijin? Voi sfâşia pânza care mă îmbracă şi astfel voi putea să-i încropesc un linţoliu. Îmi voi dărâma coliba şi din cheresteaua ei îi voi înălţa un rug. Ultimii mei bănuţi îi voi da celor care vor duce pe umeri trupul ţeapăn. Dar de unde voi plăti cei cinci galbeni, birul de înmormântare pe care mi-l cere „Omul cu toiag de abanos”?. Cine se va milostivi să împrumute o văduvă fără căpătâi ca mine?

Vorbele ei se înecară într-un hohot de plâns, greu de stăpânit. Regelui nu-i venea să-şi creadă urechilor. Aştepta ca vreunul din cei de faţă să dezmintă cele spuse de văduvă. Nici gând de aşa ceva! Dimpotrivă, bătrâna stăruia deznădăjduită:

–   Unde s-a mai pomenit la noi bir pe înmormântare? Blestemul zeilor să cadă asupra „Omului cu toiag de abanos” şi asupra regelui, care nu se sinchiseşte de dările grele pe care le cer dregătorii lui hrăpăreţi!

La un semn al regelui se apropiară doi soldaţi din gardă. Îi însărcină să aducă la palat a  de doua zi dimineaţă pe văduva care bocea în colibă. Apoi se întoarse supărat să se culce în patul său regesc.

Când văduva văzu a doua zi pe cei doi soldaţi ai regelui, îngălbeni. Era convinsă că „Omul cu toiag de abanos” auzise tot ce spusese ea în noaptea trecută şi că va fi azvârlită în temniţă. O nenorocire nu vine niciodată singură! Şiroaie de lacrimi stropiră drumul ei până la palat. Aici fu lăsată singură într-o încăpere cum nici nu-şi putea închipui o alta mai frumoasă.

Când se ivi Indraraya, văduva se aruncă la picioarele lui, cerând îndurare. Regele se arătă blând şi binevoitor. Îi făgădui că o va ajuta să-şi înmormânteze feciorul şi-i va asigura o bătrâneţe fără griji, dacă îi va spune fără ocol tot ce ştia despre „Omul cu toiag de abanos” şi despre nedreptăţile săvârşite de dregătorii lui. Încurajată de vorbele lui Indraraya, văduva sărmană îi povesti, fără să ascundă nimic, tot ce trăise, văzuse sau auzise ea. La plecare, regele îi dădu o pungă cu galbeni, făgăduind că toate aceste nedreptăţi vor lua în curând sfârşit. De faţă cu bătrâna porunci soldaţilor lui să lase să intre în palat pe oricine are o plângere împotriva unui dregător, fie el oricât de mare.

Când au văzut-o pe văduvă acasă, vecinii ei s-au minunat. Toţi se îndoiau de spusele bătrânei. Dar punga cu galbeni era o dovadă grăitoare. Astfel că primii care s-au dus să se plângă regelui au fost chiar ei. Vestea se răspândi fulgerător. Mulţimea care mergea să ceară dreptate la palat umplea străzile din jur.

O groază cumplită puse stăpânire pe miniştrii, curtenii şi dregătorii ţării. Nici unul nu mai avea curajul să se arate pe la palat. Regele le porunci să rămână cu toţii la casele lor până ce vor da socoteală pentru tot ceea ce au făcut.

Apoi regele trimise pe unul dintre slujitorii săi să-l cheme pe „Omul cu toiag de abanos”. Slujitorul îl găsi fără nici o greutate pe cel căutat.

Omul se arătă foarte bucuros de cinstea pe care i-o face regele, poftindu-l la el. Spuse că această întâlnire este visul vieţii lui. Dar, întrucât are să-i spună suveranului multe lucruri care sunt greu de mărturisit între pereţii unui palat, îl roagă pe Indraraya să-i facă cinstea unei vizite. Curios de cele ce avea să-i spună misteriosul „Om cu toiagul de abanos”, Indraraya se duse în casa acestuia, neînsoţit de nimeni.

Aici grădinarul povesti pe îndelete toată păţania lui şi drumurile făcute în zadar, pentru a afla dreptate. Arătă apoi că singura cale care putea să-l aducă în faţa regelui era cea pe care şi-o alesese. Nu va păstra nimic dintre cele agonisite cu ajutorul toiagului, cu care căutase să-şi croiască un  drum până la rege pentru a-i dezvălui nedreptăţile ce se săvârşeau în ţară. Îl sfătui pe Indraraya să înlăture pe toţi dregătorii lui necinstiţi, să le ia averile adunate prin jaf şi să-şi aleagă alţi sfetnici, cât mai credincioşi.

Pentru că nu va putea înapoia oamenilor banii pe care îi luase sub formă de bir, îşi va împărţi averea săracilor. Chiar de a doua zi el se va întoarce la munca cinstită în mica lui grădină moştenită din moşi-strămoşi.

Indraraya ascultă sfaturile înţelepte ale grădinarului. Primul sfetnic al său a fost însuşi „Omul cu toiag de abanos”. Cât timp a trăit el, oamenii de rând nu s-au mai putut plânge de nici o nedreptate. Înţelepciunea lui a rămas în amintirea poporului, care-l mai pomeneşte şi astăzi în poveştile sale, biruind veacurile şi depărtările.

Prelucrare de Ion Acsan