FA BINE, FIULE, SI PE URMA ARUNCA-L IN MARE !

– basm arab –

 

          Trăia cândva, într-o cetate de pe vremuri, un negustor bogat căruia i se dusese vestea pentru bunătatea lui. Negustorul avea un băiat tare chipeş şi isteţ, pe care-l luase de mic cu el la dugheană ca să deprindă meşteşugul negoţului. Ba îl purta după el şi pe la toţi toptangiii de la care-şi lua el mărfurile. Şi în toată vremea asta a băgat băiatul de seamă că tatăl lui se arăta a fi un om tare milostiv şi îngăduitor, care nu se lăcomea niciodată, ci se mulţumea cu un câştig mai mititel, numai să poată face un bine cuiva. Dacă cineva îi cerea pe datorie sau venea după un împrumut, negustorul se învoia pe dată fără să ceară vreun zălog sau să izvodească vreun zapis. Sărea negustorul nostru şi în ajutorul sărmanilor şi necăjiţilor, chiar dacă nu-i mai văzuse niciodată în viaţa lui, şi asta fără să ia în seamă vorbele fârtaţilor din breaslă, care-şi dădeau coate şi strâmbau din nas, proorocindu-i sărăcia. Şi de fiecare dată când băiatul îl întreba de ce împarte bine în dreapta şi-n stânga, fără nici o răsplată, părintele îi răspundea:

–   Fă bine, fiule, şi pe urmă aruncă-l în mare!...

          A auzit flăcăul nostru vorbele astea de nenumărate ori, dar niciodată nu şi-a bătut capul prea tare să le afle adevăratul tâlc.

          Şi azi aşa, mâine-aşa, până când flăcăul nostru începu să se simtă stingherit de bunătatea şi mărinimia părintelui său, care nu stârnea decât râsul şi bârfele gurilor rele.

          Dar iată că într-o zi, când socoti că a venit vremea ca feciorul să se descurce singur şi să meargă pe picioarele lui, tatăl îl trimise să se vânture niţeluş prin lume, ca să cunoască şi el oamenii şi viaţa. Şi colindă flăcăul ce colindă din ţinut în ţinut până ce se trezi într-o cetate mare şi bogată. Şi umblând el aşa haihui pe uliţe, se pomeni deodată în faţa unui palat mare, ale cărui ziduri erau tivite cu hârci. Se minună nespus de ce văzu, dar oricât iscodi el în dreapta şi-n stânga nu reuşi să afle nimic din taina palatului. Când văzu muţenia de care se lovea pretutindeni, se hotărî pe loc să rămână în cetatea cu pricina până ce va izbuti să dezlege taina.

          Trase aşadar flăcăul la un caravanserai unde-şi lăsă lucrurile şi porni iarăşi să străbată uliţele. Dădu cu ochii de dugheana unui bărbier şi-şi zise că n-ar strica să-i treacă şi el pragul şi să mai tragă cu urechea la ce vorbesc bărbaţii care-şi aşteptau rândul. Auzi câte-n Lună şi-n stele, dar nici un cuvânt despre palatul cu tigve omeneşti. Când se aşeză pe scaun dinaintea bărbierului, se prinse la vorbe şi la glume cu el, iar la sfârşit se arătă mai generos decât toţi clienţii care se perindaseră până atunci.

          Şi-şi făcu tânărul nostru obicei să treacă în fiecare dimineaţă pe la bărbier şi se arătă cu el de la o zi la alta tot mai darnic şi mai vorbăreţ. Ba ajunse într-o zi să-l poftească să mănânce împreună. Şi azi-aşa, mâine-aşa, până la urmă se legară prieteni şi-ajunseră să-şi spună unul altuia tot ce aveau pe suflet.

          Într-o bună zi flăcăul socoti că a sosit vremea când ar putea să-l întrebe care-i taina hârcilor de pe zidurile palatului. Îşi luă inima-n dinţi şi aduse vorba despre ele, dar bărbierul sări ca ars şi-l povăţui să-şi scoată din cap dorinţa de a afla taina asta, străduindu-se din răsputeri să-l înduplece să-şi mute gândul de la palatul blestemat şi să nu mai întrebe niciodată de el. Dar ţi-ai găsit! Nu făcu decât să-i aţâţe şi mai tare curiozitatea, aşa încât flăcăul aducea din ce în ce mai des vorba despre treaba asta. Bărbierul se mai codi ce se mai codi, dar până la urmă se văzu silit a-i spune adevărata poveste a palatului.

–   În palatul acesta se află fiica sultanului nostru. Palatul a fost durat anume pentru ea şi pentru slujitorii ei. Iar hârcile pe care le-ai văzut sunt ale sărmanilor logodnici, sau mai bine zis ale soţilor ei, căci toţi bărbaţii care intră la ea seara, a doua zi dimineaţă au capetele retezate şi spânzurate pe zidul cetăţii. Nimeni nu ştie care-i adevărata pricină. Servitorii intră dimineaţa în odaia ei şi dau de capul retezat al bărbatului. Îl iau şi-l agaţă de zid ca să-l vadă toată lumea. Asta-i tot!

          Dar lucru ciudat! Pe măsură ce asculta povestea, în loc să se cutremure de groază, flăcăul simţea cum i se înfiripă în suflet din ce în ce mai tare dorinţa de a o cere şi el de nevastă pe prinţesa din palatul tivit cu hârci. Şi ce nu făcu bărbierul ca să-l abată de la gândul acesta, dar degeaba, căci flăcăul nostru rămase surd şi mut la toate rugăminţile. N-a fost cu putinţă să-l clintească din hotărârea lui nici în ruptul capului. “Fie ce-o fi, eu îmi încerc norocul!” – o ţinea flăcăul tot pe-a lui.

          Când îl văzu atât de neclintit, bărbierul nu numai că nu-l părăsi, dar încercă să-l ajute în fel şi chip, căci se ştie doar: prietenul la nevoie se cunoaşte. Ba se înfăţişă chiar el la sultan şi-o ceru pe prinţesă pentru prietenul său. Apoi îi cumpără veşminte alese şi-l pregăti pentru noaptea nunţii. Rândui o petrecere cum rar se mai văzuse în oraş, iar în seara intrării la mireasă îl conduse până la poarta palatului, unde-şi luară rămas bun îndelung, de credeai că n-aveau să se mai vadă niciodată. Dar se vede treaba că bărbierul n-avea de gând să se despartă de prietenul lui nici la bine, nici la rău.

          Flăcăul urcă încrezător scările spre iatacul miresei, iar când deschise uşa, ce minune îi fu să vadă? Prinţesa dormea pe un aşternut de mătase, într-un pat de fildeş, cu plasă din fir de aur şi argint deasupra ca s-o apere de ţânţari. Se apropie de pat şi o măsură cu privirea din creştet până-n tălpi, copleşit de frumuseţea ei şi de parfumurile îmbătătoare. Privi la ea cu nesaţ, ascultându-şi bătaia inimii. Avea gene lungi şi negre, buzele roşii, faţa albă şi nasul delicat. Iar părul lung şi negru ca noaptea lunecase în şuviţe despletite pe pieptul ce se înălţa şi cobora într-o respiraţie liniştită şi caldă. Nu îndrăzni să-i tulbure somnul, ci rămase înmărmurit, contemplându-i chipul fermecător. Într-un târziu îşi roti ochii în jurul său şi avu impresia că se află într-un templu. Dar ca din senin simţi că-l năpădeşte o toropeală grea şi-l fură somnul. Şi deodată căzu în genunchi dinaintea patului prinţesei şi adormi.

          În aceeaşi clipă, din spatele patului se ivi un ifrit uriaş, care scoase sabia din teacă şi-o ridică în văzduh, pregătindu-se să-i reteze flăcăului capul. Dar tocmai atunci apăru şi bărbierul ce stătuse ascuns după o draperie grea şi-l lovi pe ifrit cu o măciucă în moalele capului, doborându-l înainte ca sabia să fi coborât peste grumazul flăcăului. Pe urmă se strecură afară tiptil, tot aşa cum intrase, fără să-l zărească sau să-l simtă cineva de-al casei.

          Când trupul ifritului căzu pe podea, se prefăcu în câteva rotocoale de fum şi dispăru fără să lase nici o urmă. Şi-atunci prinţesa se mişcă, oftă îndelung şi deschise ochii. Iar când se ridică, văzu că lângă patul ei dormea un flăcău în genunchi. Privi la el cu nesaţ, vrăjită de frumuseţea şi tinereţea lui, căci era primul tânăr pe care-l vedea în viaţa ei. Când îl atinse cu mâna, tânărul se trezi ca dintr-un vis ciudat, o cuprinse în braţe iar zorile îi prinse dormind unul cu capul pe braţul celuilalt.

          Dimineaţa slujitorii intrară în odaia prinţesei ca de obicei, aşteptându-se să vadă pe podea  capul retezat al mirelui, dar nu mică le fu mirarea când îl aflară dormind alături de ea. Pe dată se înseninară de fericire, aducând slavă lui Allah, şi trimiseră degrabă veste sultanului, care veni glonţ, bucuros că avea în sfârşit un ginere şi că blestemul ce-o ţinea ferecată pe copila lui se risipise în vânt.

          S-au rânduit apoi petreceri în toate colţurile împărăţiei, la care s-au îndestulat şi s-au veselit cu mic cu mare. Hârcile au pierit de pe ziduri şi în locul lor s-au înălţat făclii. Şi au durat petrecerile nunţii şapte zile şi şapte nopţi încheiate. Printre cei aflaţi la loc de cinste se afla, de bună seamă, bărbierul, care s-a grăbit primul să-l fericească şi să-l binecuvânteze pe prietenul său, aducând pentru el şi pentru mireasă cele mai alese daruri.

          Se scurseră zile, săptămâni şi luni pline de fericire pentru cei doi soţi. Şi-aproape că nu trecea zi de la Allah în care tânărul însurăţel să nu se întâlnească cu prietenul lui bărbierul. De la o vreme începu, însă, a tânji după neamul şi după ţara lui şi ceru îngăduinţa sultanului să plece să-şi vadă bătrânii şi s-o ia şi pe prinţesă în călătoria asta. Sultanul se învoi şi porunci îndată pregătiri pentru drum. Se rândui o caravană frumoasă din cele mai bune cămile şi se aşezară pe ele şei de preţ bogat împodobite, ferecate cu aur şi argint, şi deasupra daruri alese pentru toate rubedeniile ginerelui măriei sale. Şi-apoi se aşternu caravana la drum cu mare alai de servitori şi oşteni călări.

          Printre însoţitorii cei mai apropiaţi se afla şi bărbierul, care stăruise tare mult să meargă în călătoria asta cu prietenul său. Şi-a mers tânărul nostru tot alături de prietenul său, sporovăind despre toate cele. Când coborau la popas, se aşezau tot alături, iar când porneau iarăşi la drum îşi ţineau cămilele în acelaşi pas. Şi tot aşa până când au ajuns într-un pustiu ce părea să nu se mai sfârşească. Spre amiezi, când au fost nevoiţi să poposească la o umbră, să se apere de arşiţa soarelui şi să umble la burdufurile cu apă, tânărul se trezeşte cu bărbierul că-l pofteşte şi pe el şi pe soţioara lui într-un loc mai departe de toată caravana, la umbra unui palmier, între nişte dune înalte de nisip. Tot vorbind, s-au îndepărtat binişor de caravană, fără să-şi dea seama. Şi când n-au mai zărit nici ţipenie în jur, cât puteai cuprinde cu ochii, bărbierul îi ceru tam-nisam prietenului său să împartă tot ce are pe din două cu el. Mirat din cale-afară şi neştiind ce să mai creadă, tânărul se învoi:

–   Ai jumătate din banii şi darurile scumpe ce le port cu mine!

          Dar bărbierul nu primi.

–   Ai toţi banii pe care-i port cu mine, zise atunci tânărul, din ce în ce mai mirat.

          Bărbierul tot nu se învoi.

–   Atunci ce doreşti omule? – îl iscodi ginerele sultanului tare descumpănit, privind speriat în jur.

–   Vreau s-o împărţim pe din două şi pe nevasta ta!

          Tânărul făcu ochii mari, căci asemenea vorbe nu puteau veni de la prietenul lui. Încercă să-l îmbuneze, aducând vorba de frăţia ce-i lega, dar degeaba! Bărbierul ţinea morţiş s-o împartă şi pe prinţesă pe din două. Cum să iasă din încurcătura asta? Şi, spre năpasta lui, n-avea nici arme, şi nici nu putea striga pe nimeni în ajutor.

–   Mă lipsesc de partea mea, mă lipsesc de nevastă şi de toate şi ţi-o las ţie, dacă aşa ţi-e vorba… – căută el să-l înduplece, simţindu-se la capătul puterilor.

–   Ce mai încoace-ncolo? Ţi-am spus de o mie de ori că nu vreau decât jumătate din ea!... – ţipă şi bărbierul nemulţumit.

          Văzând că n-are scăpare, tânărul se apucă cu mâinile de cap şi începu să se roage lui Allah să-i lumineze pe-amândoi. Atunci bărbierul scoase o funie pe care-o avea pregătită şi-o legă pe prinţesă de una dintre crengile palmierului, cu capul în jos. Pe urmă scoase sabia şi-o ridică în sus, ca şi cum ar fi vrut s-o spintece. Şi în clipa asta, minune! Ca printr-o abureală de vis, din gura prinţesei alunecă un ifrit mic şi sfrijit, care căzu într-un foc albăstrui de la rădăcina palmierului şi se mistui în flăcări.

–   Acum poţi s-o iei pe soţioara ta şi încă o dată vă urez mulţi ani fericiţi!... – zise bărbierul, întorcându-se spre prietenul lui, cu mutra unui om care a reuşit să ducă o treabă la bun sfârşit.

          Se îmbrăţişară cu lacrimi în ochi, simţindu-se uşuraţi, ca şi cum le-ar fi dispărut o piatră de pe inimă. Apoi se repeziră şi-o ajutară pe prinţesă să coboare pe pământ. Şi deodată, ca la un semn al zânei bune, prinţesa se lumină şi se făcu încă o dată mai frumoasă decât era până atunci. Întorşi la locul caravanei, se urcară cu toţii pe cămile şi-şi luară rămas bun de la bărbier, care se întoarse spre ţara lui. Dar nu se depărtase nici douăzeci de paşi, când tânărul soţ, care abia de-şi putuse veni în fire şi-l petrecea cu ochii de parcă nu-l mai văzuse niciodată, strigă după el, oprindu-l:

–   Hei, om bun! În numele lui Allah, nu-mi spui şi mie cine eşti?

–   Cum de nu! Eu sunt binele pe care-l făcea tatăl tău şi-l arunca în mare… – răspunse bărbierul, zorind cămila, fără să mai privească înapoi.

 

 

BUCLE DE AUR

 – poveste norvegiană –

 

În îndepărtata şi recea ţară a Norvegiei, a fost odată un oraş al cărui nume era Woro. Un oraş trist, cum nu-i găseai nicăieri perechea. Cerul nu era mai niciodată albastru, fiind zi şi noapte acoperit de nori cenuşii. Totul era cenuşiu şi mohorât, în grădini nu răsărea nici o floare, în păduri nu se auzea nici un cântec de păsări. Şi ploua, ploua aproape fără încetare.

Nimeni nu râdea şi nu era vesel în oraşul acela. Până şi nunţile erau triste, fiindcă erau nunţi fără lăutari şi fără cântece. Doar – ceea ce se petrecea o dată, sau cel mult de două ori pe an – când soarele izbutea să străpungă perdeaua groasă de nori cenuşii şi să se ivească în strălucirea sa pe un colţ de cer albastru, era pentru locuitorii oraşului sărbătoarea cea mai mare. Atunci li se înseninau şi lor feţele şi mai vedeai câte un zâmbet pe buzele lor. Numai că, aşa cum am spus, astfel de zile erau foarte rare. Încolo, tot timpul locuitorii din Woro erau trişti ca o zi ploioasă de toamnă. Trişti şi îmbrăcaţi în haine cenuşii, aşa cum era şi culoarea cerului ce apăsa asupra oraşului.

Numai Cristina, o femeie tânără, se deosebea şi ca îmbrăcăminte şi ca purtare de toate femeile şi de toţi bărbaţii din oraşul Woro. Numai Cristina nu era tristă, ci pururi veselă şi zâmbitoare. În loc de haine cenuşii, ea se îmbrăca toamna în rochii de culoare deschisă. Când ploua mergea încet pe stradă, adăpostindu-se sub o umbreluţă roşie sau galbenă.

Şi iată că într-o zi Cristina născu o fetiţă, care i se părea copilul cel mai frumos din tot oraşul. Încă ea dorea ca fetiţa să fie pe întreg pământul cea mai frumoasă. Pentru aceasta, două zile şi două nopţi nu se culcă şi nici nu mâncă. Stătu să se gândească ce să ceară berzei năzdrăvane.

Barza aceasta era o barză bătrână, bătrână, care aducea câte un dar fiecărui copil nou-născut. Aducea darul pe care îl cereau părinţii: unii cereau sănătate, alţii noroc, alţii viaţă lungă, alţii bogăţie. „Nu vreau nimic din toate acestea, îşi zise Cristina vorbindu-şi singură. Dar ce să cer, ca fetiţa mea să fie cea mai frumoasă din lume?” În sfârşit, după ce se frământă două zile şi două nopţi, zise sărind de bucurie prin odaie: „Am găsit! Am găsit!”

Şi aşa, când veni barza, Cristina îi zise: „Doresc să dai fetiţei mele păr de aur adevărat şi care să fie tot atât de strălucitor precum aurul adevărat.”

Barza fu nemulţumită de această cerere. Totuşi, îi împlini voia. Deasupra leagănului fetiţei desfăşură aripile sale mari, făcu de câteva ori cu ciocul nişte semne tainice în aer, apoi spuse Cristinei: „Dorinţa ta s-a îndeplinit. Să ştii însă că ai fost o nesocotită. Va veni ziua în care te vei căi şi vei plânge că ai cerut pentru copilul tău păr de aur adevărat. Eu acum te las, dar mai ţine minte ceva: fetiţa va muri în clipa în care îi vei tăia sau îi vei smulge măcar un singur fir din părul ei.”

Barza plecă, zburând pe fereastra deschisă, iar Cristina rămase câteva minute, zăpăcită şi uluită de cuvintele auzite. Când îşi veni din nou în fire, se aplecă asupra leagănului fetiţei şi dete un strigăt de bucurie: capul fetiţei strălucea ca soarele, buclele de păr răspândeau raze de lumină, fiind de aur adevărat. Ca să se încredinţeze şi mai bine, Cristina puse mâna în păr şi văzu că fiecare fir era de aur adevărat.

În bucuria sa uită de ameninţarea berzei şi ieşi din casă, mergând să ducă vestea la femeile din vecini. În curând, vestea aceasta se răspândi în tot oraşul şi în celelalte oraşe şi sate. Cât era ziua de mare, venea mulţime de oameni din toate părţile ţării, ca să vadă minunea nemaivăzută: o fetiţă cu păr de aur adevărat. Fetiţei i s-a dat numele de Bucle-de-Aur şi numele acesta i-a rămas.

Au trecut anii. Bucle-de-Aur a crescut, făcându-se din ce în ce mai frumoasă. Ajunsese să fie, într-adevăr, cea mai frumoasă din lume.

În acelaşi timp însă, îi creştea părul, iar, pe măsură ce creştea, se făcea, cum lesne se înţelege, mai greu, tot mai greu. Era doar păr de aur adevărat. Greutatea părului o silea pe Bucle-de-Aur să meargă ţinând capul aplecat în jos, ba chiar încovoiată. Din pricina aceasta se ferea să umble şi stătea mai toată ziua cu capul pe pernă.

În loc să fie veselă şi mulţumită, era, dimpotrivă, tristă şi amărâtă şi plângea în ascuns de mamă-sa.

Nici Cristina nu era mulţumită. Îşi dădea seama ce greşeală făcuse şi se căina amar, numai că era o pocăinţă târzie şi fără de folos. Cât despre tăiat părul, fi nici vorbă: ştia doar că, în aceeaşi clipă, Bucle-de-Aur ar fi murit.

Într-o dimineaţă, Cristina intră în camera în care dormea fata ei. Bucle-de-Aur visa şi vorbea în somn, zicând: „O, cât sunt de mulţumită şi de fericită că nu mai am păr de aur adevărat şi că părul meu este acum uşor, aşa că pot să umblu ! Pot să umblu, pot să umblu, pot să sar şi să alerg în voie!”

Auzind aceste vorbe, ochii Cristinei se umplură de lacrimi, care începură să cadă pe părul fetiţei… Dar, minune! Îndată ce lacrimile atinseră părul frumoasei Bucle-de-Aur, se formă în jurul capului un fel de nor auriu. Norul acesta se ridică în sus, ieşi pe fereastră şi se înălţă în văzduh. Puţin după aceea, se trezi şi Bucle-de-Aur şi, pieptănându-şi părul, simţi că nu mai este de aur greu, ci uşor şi mătăsos. Mişcă de câteva ori capul şi  văzu că nu simte nici o greutate.

Plină de bucurie, sări din pat şi se îmbrăţişă cu mamă-sa, vărsând amândouă şiroaie de lacrimi, numai că lacrimile acestea erau acum lacrimi de fericire.

Privind apoi pe fereastră, văzură cum barza ia în cioc norul de aur şi zboară lin cu el, pierind în înălţimile cele albastre ale văzduhului.

REGINA PLANETELOR

– poveste populară irlandeză –

 

De mult de tot trăia un om cu nevasta sa. Lumea avea numai cuvinte de laudă pentru el, dar pentru ea nici unul. Era o muiere afurisită. Bărbatul a murit întâi şi a fost îngropat numai pentru că vecinii ei erau recunoscători, aşa zi ploioasă şi cu furtună a fost atunci.

Nevasta a murit şi ea la câtva timp după aceea şi a avut parte la priveghi şi la înmormântare de două dintre cele mai frumoase zile ce se pomeniră. Lumea s-a cam mirat de asta, ştiind că nimeni nu avusese un cuvânt de laudă pentru ea. Fiul lor spuse atunci că nu va dormi două nopţi în acelaşi pat şi nici nu va mânca două mese la aceeaşi masă până nu va afla de ce tatăl lui, care era lăudat de toată lumea, a avut parte de aşa zi urâtă la înmormântare, iar mamă-sa, pe care nu o lăudase nimeni, de aşa zile frumoasă. Şi porni la drum.

Făcuse o bucată bună când ajunse la o casă, la care trase peste noapte. Era casa unei văduve care avea trei fete. După cină, femeia îl întrebă încotro se duce şi el îi spuse toată povestea.

-Dacă o să găseşti răspuns la întrebările dumitale, ai vrea să afli de ce nici un flăcău n-o vrea de nevastă pe fata mea cea mare? Toţi le cer pe celelalte două, dar nici unul nu se uită la cea mare. Nu ştiu de ce.

  -Am şi aşa destule necazuri – îi spuse tânărul – dar, dacă o fi să găsesc o vorbă pentru dumneata, ţi-oi aduce-o.

Părăsi casa a doua zi de dimineaţă şi tot merse până se lăsă noaptea. Ajunse la un fierar şi poposi peste noapte la el. Fierarul îl întrebă, aidoma văduvei, încotro se duce, iar el îi povesti despre tată-său şi mamă-sa.

-Dacă poţi, ai vrea să-mi aduci şi mie un răspuns la ce-mi pricinuieşte necazurile astea? – spuse fierarul.

-Ce necazuri ai? – îl întrebă tânărul.

-Păi – răspunse el – lucrez aici în fierărie din zori şi până-n noapte, de luni până sâmbătă, şi nu pot pune un ban deoparte, sunt tot atât de sărac ca la începutul vieţii.

-Oi face ce mi-o sta în putinţă – îi spuse flăcăul – dar nu cred că o să mă mai întorc.

El porni la drum a două zi de dimineaţă şi merse toată ziua. Trase peste noapte la un fermier. Cum şedeau amândoi la foc, fermierul îl întrebă încotro se duce, aşa cum îl întrebaseră şi ceilalţi doi. El spuse povestea despre tată-său şi mamă-sa.

-Dacă-mi poţi aduce şi mie un răspuns, şi sper că o vei face – îi spuse fermierul – atunci află de ce o parte a acoperişului de-acolo de la uşă lasă să treacă ploaia prin el. Am chemat meşterii cei mai pricepuţi, dar nu-l pot usca.

-Am destule necazuri pe care trebuie să le lămuresc – spuse tânărul. Eu însumi nu găsesc răspuns la întrebările mele, şi toată lumea vrea să afle răspuns la ale lor. O să fac tot ce mi-o sta în putinţă şi de-oi găsi vreo veste pentru dumneata, ţi-oi aduce-o cu plăcere.

El porni la drum a doua zi de dimineaţă şi merse toată ziua fără să dea de o casă. Tocmai se lăsa noaptea când zări o lumină într-o casă ceva mai la o parte de drum. Se îndreptă spre ea şi găsi uşa larg deschisă. Bucătăria era mare, curată şi caldă; un foc bun ardea în vatră şi un scaun era tras în faţa ei. Dar nu se zărea ţipenie de om. Se aşeză pe scaun şi, după câtva timp, zări în uşă o femeie frumoasă. Ea îi dete bun venit cu prietenie şi bună credinţă şi el îi răspunse la fel. Femeia îi pregăti cina, şi asta nu-i luă mult timp. Flăcăul se aşeză la masă şi mâncă pe săturate. Apoi femeia îi dădu apă ca să-şi spele picioarele după drum. El se aşeză din nou lângă foc, tot vorbind fleacuri cu ea. Nu mai întâlnise o femeie atât de binevoitoare.

După ce au stat de vorbă multă vreme, femeia i-a spus că-i timpul să se ducă la culcare, că era obosit după o zi de drum. Camera lui era în capătul bucătăriei, cu o uşă prin care putea să privească, din patul pe care era întins, în bucătărie. Pe foc era o oală mare de apă, gata să dea în clocot. Flăcăul se întinse pe pat, dar cât era de obosit, nu adormi. Nu trecu mult şi văzu că apa fierbe şi dă în foc dar femeia o lasă acolo. Apoi o văzu cum îşi vâră capul în oala cu apă ce clocotea. Se tot scufunda până când tot ce mai putu vedea erau tălpile picioarelor care-i ieşeau peste marginea oalei. În cele din urmă şi acestea au dispărut şi nu s-a mai zărit nimic din femeie. Băiatul putea vedea clar toate acestea prin uşa camerei, aşa cum stătea în pat. Nu mai este nevoie să spunem că nu se mai lipea de el nici fărâmă de somn. Se tot minuna de ceea ce vedea dar se şi îngrozea. Când gândea că femeia stătuse destul de mult în oala cu apă clocotită ca să se topească toată, deodată o văzu înălţându-se în sus, încetul cu încetul, tot aşa cum se scufundase şi tot atât de plină de viaţă ca mai înainte. Omul nostru doar că nu-şi ieşi din minţi de spaimă. Se gândea dacă nu cumva îi vine rândul să fie aruncat în oală.

Femeia luă apoi o frânghie, făcu un laţ la un capăt şi o aruncă de se prinse de una dintre grinzile din bucătărie. Se urcă pe un scaun, îşi trecu capul prin laţ şi se spânzură. Şi atârnă acolo dând din picioare, până când nu se mai mişcă deloc. Când omul nostru crezu că o fi moartă, deodată ea ieşi din laţ plină de viaţă, aşa cum fusese mai înainte.

Apoi aduse un brici şi-şi tăie beregata. Sângele curgea din ea ca dintr-un bou înjunghiat iar femeia căzu la pământ şi zăcu acolo zvâcnind din călcâie, gemând şi văitându-se. În sfârşit, rămase nemişcată.

-Acum chiar că a murit – îşi spuse omul în sinea lui.

Dar, ca şi în celelalte dăţi, după ce zăcu pe podea o bucată de vreme, femeia se ridică din nou sănătoasă, teafără şi plină de viaţă, cum fusese mai înainte.

Gândurile omului nostru se învălmăşiseră de tot, întrebându-se ce ar fi mai bine să facă el în noaptea aia: să fugă unde o vedea cu ochii, sau să rămână. Tot ce văzuse fusese atât de ciudat!

Nu trecu mult şi ea începu o altă năzbâtie. Femeia aduse o pungă şi o puse pe masă. Trase masa în mijlocul odăii şi începu să numere banii de aur şi de argint din pungă. A tot stat aşa mult timp până ce a numărat mulţi bani; după aia i-a strâns pe toţi şi i-a pus la loc în pungă.

Apoi a luat o rochie de mătase, a îmbrăcat-o, a ales o carte şi s-a apucat s-o citească mult timp. Tot atât de mult timp cât a stat în oală, în laţ, pe podea cu beregata tăiată şi numărându-şi banii. După ce a citit din carte o lungă bucată de vreme, a coborât în odaie.

-Dormi? – l-a întrebă ea pe străin.

El, mort de frică, nu răspunse.

-Ştiu eu că nu dormi! Nici gând de aşa ceva! Ai văzut tot ce-am făcut astă seară?

-Am văzut – abia îngăimă

-Ai auzit vreodată de Regina Planetelor?

-Am auzit – spuse el.

-Eu sunt aceea. Ai văzut cât de mult am stat în oala cu apă clocotită?

-Am văzut.

-Asta-i moartea care-i aşteaptă pe copiii ce au venit pe lume în tot acel răstimp. Şi ai văzut cât de mult am atârnat spânzurată?

-Am văzut – spuse el.

-Asta-i moartea care-i aşteaptă pe toţi copiii ce s-au născut în acel răstimp. Ai văzut cât timp am zăcut pe jos cu beregata tăiată şi sângerând?

-Am văzut.

-Asta-i moartea care-i aşteaptă pe toţi copiii ce s-au născut în acel răstimp. Ai văzut cât de mult am numărat banii?

-Am văzut.

-Acesta-i traiul care-i aşteaptă pe copiii născuţi în răstimpul acela. Şi ai văzut cât de mult timp am citit cartea?

-Am văzut.

-Acesta-i traiul care-i aşteaptă pe copiii ce s-au născut în acel răstimp. Ştiu ce te-a adus aici – vrei să afli despre tatăl şi mama ta. Toată lumea îl preţuia pe tatăl tău. Îl binecuvântau toţi. Chinurile lui au ţinut pentru el numai cât au ţinut cele două zile ploioase şi furtunoase ale înmormântării. Mama ta nu a fost preţuită de nici un sărac şi n-a avut parte decât de cele două zile frumoase ale înmormântării. Acum ia aminte! Mâine o s-o întâlneşti pe mama ta alergând cu gura căscată, urmărită de doi dulăi mari. Ţine mărul acesta de alamă. Trebuie să i-l arunci, dar, de nu va nimeri drept în gura ei, ea te va înghiţi, ca să te împiedice să aduci acasă veşti despre soarta ei nenorocită. Spune-i văduvei care-i îngrijorată de fata ei cea mare că, dacă o duce-o la slujbă două duminici purtând-o în cârcă, toată lumea o s-o cinstească. Spune-i fierarului că norocul nu le surâde celor care doar trudesc, fără să se gândească şi la fapte bune. Cât despre fermier, spune-i să dea înapoi stuful pe care l-a furat pentru acoperişul lui şi n-o să-i mai plouă în casă.

Tânărul îşi veni în fire şi petrecu restul nopţii dormind liniştit, iar a doua zi porni la drum spre casa lui. Nu merse mult şi o văzu pe mamă-sa venind spre el cu gura căscată şi urmărită de doi dulăi. El îi aruncă mărul de alamă şi acesta îi intră în gură. Maică-sa căzu jos mototol şi cei doi dulăi se depărtară în goană. Flăcăul se duse acasă, dând, în drumul lui, fermierului, fierarului şi văduvei sfaturile Reginei. Toţi le-au urmat şi le-a mers bine după aceea.

Asta-i povestea despre Regina Planetelor.

 

BATRANUL SI NEPOTUL

A fost odata,tare demult,un batran...El locuia cu fiul sau, cu nora si

nepotul.Intr-o zi sotia fiului ii spuse:"Auzi draga, hai sa ii amenajam un loc in grajd tatalui tau ca aici ne incurca... Asa o sa avem mai mult spatiu...", sotul initial nu a vrut, dar pana la urma se lasa convins.Cu un carlig de lemn il luara pe Batran si il transportasera in grajd.Copilul care asistase la toata scena, se duse si lua carligul de lemn si il puse foarte bine in casa. Tatal vazandu-l intreba :- La ce iti trebuie acel carlig ?

- Pai, acum nu imi trebuie dar, si tu vei ajunge ca tataie, si atunci cu siguranta imi va trebui,raspunse copilul...

In urmatoarea clipa Batranul fuse adus inapoi in casa si trai cele mai frumoase clipe!

Trimisa de Matei

CREIONUL

Copilul îsi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întreba:
- Scrii o poveste care ni s-a întâmplat noua? Sau poate e o poveste despre mine?
Bunicul se opri din scris, zâmbi si-i spuse nepotului:
- E adevarat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar placea sa fii ca el, când vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindca nu vazuse nimic special la acesta.
- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am vazut în viata mea!
- Totul depinde de felul cum privesti lucrurile. Exista cinci calitati la creion, pe care daca reusesti sa le mentii, vei fi totdeauna un om care traieste în buna pace cu lumea. 

Prima calitate: poti sa faci lucruri mari, dar sa nu uiti niciodata ca exista o Mâna care ne conduce pasii. Pe aceasta mâna o numim Dumnezeu si El ne conduce totdeauna conform dorintei Lui.
A doua calitate: din când în când trebuie sa ma opresc din scris si sa folosesc ascutitoarea. Asta înseamna un pic de suferinta pentru creion, dar pâna la urma va fi mai ascutit. Deci, sa stii sa suporti unele dureri, pentru ca ele te vor face mai bun.

A treia calitate: creionul ne da voie sa folosim guma pentru a sterge ce era gresit. Trebuie sa întelegi ca a corecta un lucru nu înseamna neaparat ceva rau, ceea ce este neaparat e faptul ca ne mentinem pe drumul drept.
A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioara, ci mina de grafit din interior. Tot asa, îngrijeste-te de ce se întâmpla înlauntrul tau.
Si, în sfârsit, a cincea calitate a creionului: lasa totdeauna o urma. Tot asa, sa stii ca ceea ce faci în viata va lasa urme, astfel ca trebuie sa încerci sa fii constient de fiecare fapta a ta.
de Paulo Coelho 

Ai fost si esti doar om...

Ai fost si esti doar om

Si cu greseli si cu păcate

Dar om.

Iar cine poate sti ce-i în adânc?

Doar tu si clipa ce-a trecut!

Si dacă dor cuvinte-acum

Sunt pentru că au fost

Si nu oricum

Ci cu un singur rost

Ca tu să fii

Si mai presus de toate,om!

(Mirela Hincianu)

POVESTEA FERICIRII

A fost, n-a fost, unii zic c-a fost. Într-o colibă, la malul mării, trăia bătrânul Cadâr. Era un bătrân de treabă, dar veşnic amărât. Şi cum să nu fie, dacă baba îi murise şi nu-i lăsase urmaşi? Cadâr era tot mai gârbov şi, pe seară, când se aşeza cu picioarele încrucişate sub el, nu avea pe nimeni să-l ajute să se scoale, sprijinindu-l de subsuori. Greu îi venea lui Cadâr să se ridice de jos, şi trist îşi fuma luleaua, privind jocul valurilor.
    „Vai, vai, bătrâneţea e ca un scaiete! Îşi spunea adese. Oriunde ai apuca-o, te-nţeapă şi doare…”
    Într-o noapte se dezlănţui o furtună. Marea mugea ca o cireadă de bivoli şi vântul şuiera fără încetare. Fulgerele se repezeau bezmetice. În coliba lui, Cadâr asculta vuietul furtunii şi se gîndea: ” Dacă ies în zori, am să găsesc pe ţărm lemne şi peşti zvârliţi pe nisip. O să fie bine! ”
    Dar nu găsi pe ţărm decât un stâlp de piatră. Înfăşurat în ierburi de mare, stâlpul părea împodobit cu haine de mătase.
    „Mare noroc, spuse Cadâr. Lemnele le arzi, peştii îi mănânci, dar cu piatra asta ce faci? Pentru o casă n-ajunge, pentru greutăţi de năvod e prea mare…”
    Dar Cadâr era un bătrân cu nărav, şi năravul lui era dorinţa de-a afla toate cele. Scărmănându-şi cu degetele bărbuţa ascuţită, se apropie de stâlpul de piatră şi începu să înlăture ierburile care-l acopereau.
    - Allah!
    Stâlpul nu era stâlp, era un om de piatră. Şi frumos ca o lună nouă, şi drept ca o trestie, şi tânăr ca feciorul pe care-l dorise Cadâr. La gândul feciorului, lacrimi începură să picure din ochii bătrânului, şi o lacrimă căzu peste fruntea albă a omului de piatră. Iar unde căzu lacrima piatra se făcu trandafirie. Dar Cadâr nu vedea nimic, pentru că plângea şi mormăia:
    - Vai, vai, bătrâneţea e ca un scaiete! Unde să mai găsesc un fecior? Uite că marea îmi trimite unul, şi-i mort, şi-i de piatră…
    Lacrimile lui Cadâr curgeau pe fruntea de piatră şi, unde cădeau, piatra se muia şi se făcea trandafirie, ca pielea de om.
    A stat Cadâr din plâns şi a văzut: omul de piatră era alb şi numai fruntea i se făcuse trandafirie. A pus atunci Cadâr mâna şi a simţit: omul de piatră era rece şi numai fruntea i se încălzise. De bucurie a prins Cadâr să sară şi să ţopăie, până a început să sufle greu şi a căzut pe nisip. Liniştindu-se, a vrut să ducă la capăt schimbarea omului de piatră, dar s-a trezit că nu mai are lacrimi. De unde lacrimi, dacă-i fericit cum n-a fost demult?
    A stat de-a chibzuit, apoi a alergat şontâc, şontâc la bordeiul lui, a luat o ceapă şi a început să se frece la ochi. Se freca fără şovăială, aşa că lacrimile au început să-i curgă din nou, dar de astă dată avea grijă să picure toate pe omul de piatră, că de prima dată căzuseră pe nisip şi se irosiseră degeaba!
    Când pleopele i s-au umezit de lacrimile lui Cadâr, a deschis omul de piatră doi ochi negri şi strălucitori, iar când lacrimile i-au picurat pe buze, a deschis gura şi a spus:
 

   - Plângi, bătrân de treabă, plângi, că nu ţi-o fi plânsul în zadar!
    Cadâr cu gura râdea de fericire şi cu ochii plângea, din pricina cepii. Şi cu mirare se uita la omul de piatră care avea acum un cap viu, frumos cum nu se mai văzuse. S-a oprit atunci Cadâr şi a întrebat bănuitor:
    - Dar ai să vrei să-mi fii fecior? Ca să ştiu, să nu mă ostenesc de pomană.
    A zâmbit omul de piatră şi a răspuns:
    - Vreau. Plângi înainte…
    L-a scăldat Cadâr în lacrimi, până s-a ridicat din nisip omul de piatră, şi   s-a întins de i se auziră oasele trosnind.
    - Tare-am înţepenit!…
    A tras aer în piept şi a sărutat mâna zbârcită a lui Cadâr, şoptind:
    - Tată…
    Din nou l-a cuprins pe Cadâr o fericire nebunească, din nou a prins să sară pe nisip, ca un ţap. Când s-a mai liniştit, a întrebat:
    - Cum te cheamă, feciorul tatii?
    - Tasin, a răspuns omul de piatră. Mama mea e Aişe, fiica mării, şi neamul nostru nemuritor. Dar un vraci duşman m-a prefăcut în stană de piatră, şi stană trebuie să rămân până ce un om s-ar fi milostivit de mine şi, cu lacrimile lui, m-ar fi dezlegat. Vraciul dinadins mi-a legat soarta de lacrimile unui om, pentru că pe fundul mării, unde trăim noi, nu se află oameni, mai lămuri tânărul. Dar mama mea, Aişe, s-a folosit de furtuna de azi noapte şi m-a trimis pe pământ, unde tu, tată, m-ai mântuit.
    Tasin se întoarse apoi cu faţa spre mare şi strigă de trei ori:
    - Ibadula, deschide poarta!
  

  La al treilea strigăt apele se mişcară, se desfăcură ca două canaturi, iar Cadâr văzu fundul mării. Pe o pernă de catifea şedea o femeie înaltă şi albastră ca marea. Femeia zâmbi şi-şi întinse braţele spre Tasin.
    - Vino, spuse omul de piatră şi, luându-l pe Cadâr de mână, păşiră pe fun-dul apei, acolo unde nisipul auriu strălucea ca soarele. Iată, mamă, cine m-a dezlegat de blestem, adăugă tânărul, împingându-l înainte pe Cadâr.
    Femeia albastră se ridică în picioare şi, sărutând mâna bătrânului, rosti câteva vorbe care semănau cu foşnetul valurilor liniştite:
    - Nu suntem bogaţi, Cadâr, dar cere-ne ce vrei. Pentru binele pe care ni   l-ai făcut, aproape că nu poţi căpăta răsplată…
    - Ce să cer? răspunse Cadâr. Doar să găsim un cadiu şi să scriem un contract de căsătorie…
    - De căsătorie? Cu cine?
    - Cu cine, dacă nu cu tine, femeie albastră? râse Cadâr. Tasin e fiul tău, şi-acum e şi al meu…
   

 Au râs de gândul năstruşnic al bătrânului, şi Cadâr a râs cel mai tare.
    - N-am nevoie de altă răsplată, vorbi el apoi. Feciorul meu Tasin îmi ajunge.
    Femeia albastră îl rugă pe Cadâr să-i îngăduie lui Tasin să vină din când în când s-o vadă şi bîtrânul nu se împotrivi. Aişe, fiica mării, îi dărui atunci lui Cadâr o năframă, cusută cu fir scump, după care-i lăsă să plece.
    - Arată-mi casa noastră, spuse Tasin când ajunseră la ţărm, iar porţile mă-rii se închiseră în urma lor.
    Casâr îl duse la bordeiul lui, în care intrară după ce îşi scoaseră încălţă-rile. Bordeiul lui Cadâr era sărac, şi pe jos se afla o singură rogojină. Încolo, nimic…
    - Ei, tătucă, spuse Tasin, văd că trebuie să mă apuc de treabă… Dar mai întâi dă-mi de mâncare, să prind puteri.
    Îi aduse Cadâr o ceapă, soră cu ceapa cu care se frecase la ochi, îi aduse un bostan.
    - Asta-i mâncare? întrebă Tasin. Nu văd pilaf, nu văd salma!… şi luând fru-moasă năframă pe care fiica mării i-o dăduse lui Cadâr o scutură peste rogojină.
    Care nu fu mirarea bătrânului, văzând şi pilaf şi salma! Fără multă vorbă, se apucă să mănânce. Tatăl şi fiul aveau în faţă două străchini cu mâncare, dar cu cât luau din pilaf, cu atât creştea muntele de orez din strachină. Au mâncat o zi şi o noapte, fără să sfârşească nici pilaful, nici salmaua…
    - Te-ai săturat? întrebă Tasin.
    Cadâr apucă un ultim bob de orez, îl înghiţi şi spuse mulţumit:
    - Acum, cu bobul ăsta, m-am săturat.
    Tasin acoperi atunci străchinuţele cu frumoasa năframă dăruită de fiica mării, şi străchinuţele pieriră de parcă n-ar fi fost. Cadâr începu să caşte, dar Tasin îi vorbi aşa:
    - Tătucă, văd că ţi-e somn. Culcă-te. Eu sunt pus pe fapte mari, aşa că nu pot dormi.. Ce-ţi doreşte inima?
    - Feciorul meu Tasin, bucuria mea, răspunse Cadâr, inima-mi doreşte un singur lucru, dar se spune că nu-i uşor de găsit. Inima-mi doreşte fericirea.
    Tasin rămase pe gânduri. Pe vremea aceea nu se auzise de fericire, că viaţa oamenilor era tare ticăloasă. Cererea bătrânului îl umplu de mirare.
    - Ce este fericirea? întrebă el.
    - Se spune, cuvântă Cadâr, că fericirea e tot ce-ţi poate dori omul mai de preţ. Dacă are fericirea asta, nu mai doreşte nimic…
    - Şi unde se află fericirea? mai întrebă Tasin.
    - Vezi, oftă Cadâr, asta n-aş putea spune. Poate că ştie padişahul…
    - Şi unde stă padişahul? întrebă pentru a treia oară Tasin.
    - În Cetatea Veche, dincolo de Marea Albastră, pe Insula Galbenă. Dar, feciorul meu Tasin, padişahul e hain, nu primeşte pe oricine, iar dacă-l primeşte nu-i spune decât ce vrea el…
    Îşi luă rămas bun Tasin şi Cadâr se culcă pe rogojină, iar, cum se culcă, pe dată adormi. Dar Tasin nu dormea.
    Se duse la malul Mării Albastre şi strigă de trei ori, aşa cum mai strigase:
    - Ibadula, deschide poarta!
 

   Porţile mării se deschiseră şi Tasin începu să păşească pe nisipul moale de pe fund. Mama lui, Aişe era albastră, dormea, aşa că n-o deranjă. Merse o noapte, o zi, şi încă o noapte, şi încă o zi. Dar cine-ar putea povesti câte-a văzut în drumul lui? A văzut peşti mari şi peşti mici, a văzut delfinii negri, arapii mărilor, a văzut meduze moi şi colorate, a văzut stele de mare. Şi câte, câte altele n-a văzut! Pe seară a ajuns la Insula Galbenă.
     Era o insulă de piatră, o insulă care semăna cu o lămâie uriaşă. Iar în vârful insulei se vedea Cetatea Verde, iar în Cetatea Verde, zidit din piatră verde, se înălţa palatul padişahului.
    Se învârti Tasin în jurul insulei, pereţii de piatră erau  netezi ca nişte oglinzi şi nu putea urca pe ei. Ce era de făcut?
 

   Ocolind pentru a doua oară insula, zări o crăpătură chiar acolo unde se iz-beau valurile, spărgâdu-se într-o fremătare înspumată. Îşi vârî degetele în crăpătura de piatră şi îndată se simţi apucat. O putere uriaşă îl trăgea în crăpătura îngustă. Se miră când îşi dădu seama că trupul lui trecea prin pereţii care i se părură atât de apropiaţi, iar mult timp să se mire nu avu. Se trezi curând într-o încă-pere cât o moschee.
    Era toată de piatră galbenă şi piatra strălucea şi arunca focuri galbene, lu-minând ca zece sori la un loc. De teamă să nu orbească, Tasin închise ochii  şi-i deschise iar, puţin câte puţin.
    Încăperea era goală. Dar în mijlocul ei, pe pardoseala de piatră, se afla un câine mare, cu blana albă.
    - Tu m-ai adus aici? strigă Tasin, şi câinele îşi mişcă bucuros coada, dând din cap.
    Voinicului i se păru că dulăul e gata să-i spună ceva, dar se auzi un sunet de gong. Câinele tresări şi pieri.
    Rămas singur, Tasin cercetă încăperea de piatră şi, găsind o uşă, o des-chise.  Merse printr-un coridor, urcă şi coborî nenumărate scări, până la urmă se opri în dreptul unei uşi. Auzea cântece îmsoţite de tobe. Deschise uşa.
    Se afla într-una din încăperile padişahului. Sultanul şedea pe o pernă de catifea verde, alături de vizirul lui, iar în faţa lor jucau patru roabe aduse din ţări îndepărtate, o roabă albă, o roabă galbenă, una neagră şi o alta roşie.
    La zgomotul uşii deschise de Tasin, sultanul se întoarse.
 

   - Cine eşti? strigă padişahul scoţând hangerul.
    - Am de spus o taină padişahului, pentru care am să capăt de la el o lămu-rire, grăi cu îndrăzneală Tasin.
    - Nu-l crede, lumină a luminilor, strigă vizirul, care era un om rău. Porun-ceşte mai degrabă să vină gâdea.
    Pădişahul era spanchiu. Îl privi pe vizir, dar ochiul lui era aţintit asupra lui Tasin.
    - Bine, spuse el. Taie-i capul!
    Într-o clipă se repezi Tasin şi, cu paloşul reteză căpăţâna vizirului. De spaimă, sultanul se făcu verde la faţă ca perna pe care şedea, în timp ce roabele ţipau ascuţit.
    - Ce…ce-ai făcut, ticălosule?
    - Am îndeplinit porunca padişahului, răspunse liniştit Tasin.
    - Ţie trebuia să-ţi taie capul! strigă mânios sultanul. Unde mai găsesc a-cum un vizir?
    Tasin râse şi în încăpere se făcu deodată multă lumină.
    - Viziri se găsesc pe toate drumurile! Dar, dacă vrei, taie-mi capul.
    Voinicul veni lângă sultan şi-şi plecă fruntea. Sultanul scoase hangerul şi izbi o dată, de două ori, de trei ori. Apoi aruncă hangerul, care se strâmbase şi se turtise la vârf.
    - Ce-i asta? bâlbâi padişahul. De ce nu mori?
    Tasin râdea.
    - Ai carnea tare, băiete, se uimi sultanul. Piatră, nu alta.
    Dacă ar fi ştiut că Tasin e chiar un om de piatră, nemuritor, s-ar fi mirat mai puţin.
    Să lăsăm asta, grăi voinicul. Taina pe care voiam să ţi-o dezvălui e că vizirul uneltea să te ucidă, chiar adineauri. De asta l-am şi pedepsit.
    - De unde ştii? strigă sultanul.
    Tasin se plecă, scoase un sul din buzunarul hainei scumpe a vizirului şi i-l întinse.
    - Într-adevăr, spuse sultanul, după ce citi rândurile scrise. Blestematul pregătise firmanul care-l numea padişah… Ce vrei ca răsplată?
    - Atât: să-mi spui unde se află fericirea.
    Sultanul se foi pe perna lui verde şi se uită ciudos:
    - Cere-mi ce vrei. Îţi dau aur şi pietre scumpe, îţi dau o raia întreagă, îţi dau roabele astea şi tot ce cuprinde palatul meu, dar unde se află fericirea nu-ţi spun.
    - Nu-mi trebuie nimic, răspunse Tasin. Unde se află fericirea?
    - Nu-ţi spun, n-auzi?
    Tasin se apropie de sultan şi-i atinse braţul drept. Braţul i se împietri.
    - Unde este fericirea?
    - Nu-ţi spun!
    Tasin făcu de piatră şi braţul stâng al sultanului, dar padişahul nu se dădu bătut. Sfârşi prin a ajunge om de piatră. Tasin îl lăsă în sala frumos împodobită şi se întoarse în încăperea de piatră galbenă, unde găsi din nou câinele cu blană albă. Câinele dădu din coadă şi-l apucă de mână, încercând să-l tragă după el.
    - Unde mă duci?
    Câinele lătră vesel şi-l trase mai departe. Luându-se dupî el, trecu prin săli unde nu se afla picior de om, dar care erau pline de fel de fel de minunăţii, şi ajunse în grădina palatului. Trecu printre pomi de toate soiurile şi se opriră sub un măr uriaş. Câinele începu să scurme cu labele şi scoase la lumină un belciug mare, de fier. Tasin apucă belciugul, trase cu putere, şi un chepeng se deschise. După ce coborâră nişte trepte de lemn, aproape putrezite, intrară într-un gârlici întunecat. Strecurându-se prin chepeng, o rază luci undeva în beznă. Câinele lătră şi se repezi înainte, apoi se auzi un clipocit:
    - Aşteaptă afară!
   

 Supunându-se poruncii rostite în şoaptă, voinicul ieşi din gârlici, măcar că nu înţelesese cine vorbea. Nu aşteptă prea mult. O fată nespus de frumoasă se arătă în gura chepengului şi urcă treptele.
    - Cine eşti! întrebă uimit Tasin.
    - Mă cheamă Umie, răspunse fata. Şi-i povesti cum padişahul o furase voind s-o vâre în haremul lui, cum se împotrivise şi vizirul cel rău o preschimbase în câine. În cârliciul ăsta e Lacul-de-sub-pământ-care-nu-minte, mai spuse fata. În apa lui toate arată aşa cum sunt, şi eu m-am prefăcut în Umie.
    Tasin o ascultă şi-i fremătă inima. Frumoasă era Umie!
    Se plimbară tăcuţi prin grădina palatului, depărtându-se de sultanul împie-trit pe perna lui verde. Ajunseră la un lac umbrit de sălcii şi găsiră lângă ţărm o barcă cu vâsle de aur. Se urcară în barcă şi trecură pe celălalt mal. Acolo se sfârşea grădina.
    - Umie, vorbi Tasin, va trebui oare să ne despărţim? Abia te-am întâlnit…
    Fata râse şi frumoasa ei salbă de la gât sună uşurel.
    - Ai uitat pentru ce ai venit în Cetatea Verde?
    - N-am uitat, răspunse Tasin. Dar afurisitul de sultan nu mi-a destăinuit unde pot găsi fericirea…
    - Şi, dacă ştiu eu?
    Voinicul o strânse în braţe.
    - Umie…
    - Da, cred că ştiu unde se află fericirea. Numai în ţara Van, spuse fata, desprinzându-se din braţele lui Tasin. Acolo e patria mea… E departe ţara Van, Tasin, dar cu papucii de fier putem ajunge într-un ceas.
    - Dar de unde luăm papucii?
    - Papucii, răspunse Umie, îi putem lua numai de la bătrânul Ali-ochi-zgâr-cit, care are singura pereche aflătoare în lumea întreagă. Să vedem ce ne-o cere în schimb…
    Aşa au plecat să-l caute pe Ali-ochi-zgârcit. Era acesta un moşneag care se purta calic, cu o cămaşă ruptă, şalvari peticiţi şi un turban bun mai degrabă de cuib de ciori decât de turban. Şi se purta calic, deşi avea saci cu aur şi pivniţe cu bogăţii adunate din lumea întreagă. Papucii de fier se numărau printre ele.
    Când l-au găsit, zgârcitul tocmai sfârşise masa alcătuită din două coji de pâine uscată şi două pahare cu apă.
    - Salem! spuseră cuviincios tinerii.
    -Salem! mormăi Ali, aruncându-le o privire rea.
    Altminteri nu se osteni să-i întrebe ce doresc, şi nici nu-i pofti la masă, cum ar fi făcut un om de treabă.
    Tasin însă nu mai părea stânjenit.
    - Cinstite Ali, spuse el, am venit la tine pentru o treabă însemnată. Avem nevoie de papucii de fier.
    - Papucii? strigă zgarcitul. Care papuci? Şi de ce îmi vorbeşti mie de pa-puci?
    - Pentru că numai tu ai singura pereche de papuci de fier care ne trebuie.
    Supărat, Ali dădu din mâini:
    - Am…n-am nimic! Sunt sărac, sărac lipit…Toată lumea spune: ”Ali are! Du-te şi cere-i lui Ali”. De unde să aibă Ali? Îi dă cineva de pomană?… Măcar de s-ar milostivi careva şi-ar veni cu vorbe plăcute: „Poftim, cistite Ali, am venit să-ţi dau…” Dar nu! Toţi cer, cer, ca şi cum aş fi Allah sau cel puţin Profetul lui, bine-cuvântată-i fie amintirea… N-am! N-am papuci, n-am nimic, vai de bătrâneţele mele…
    Umie zâmbi. Tasin râse din toată inima.
    - Cinstite Ali, vorbi el, eu am venit să-ţi dau… ce-ai să-mi ceri pe papuci!
    - Nu s-ar putea să-mi dai, fără să ceri nimic? întrebă plin de nădejde Ali. Fie-ţi milă de un biet bătrân…
    - Asta nu, răspunse Tasin. Dar am să-ţi dau mai mult decât aştepţi.
    - O, dacă mi-ai da tot ce se poate da, strigă însufleţit bătrânul, dacă mi-ai da marea cu sarea! Eu să am tot şi ceilalţi nimic. Să moară de foame… Ce fru-mos ar fi!
    - Bine, spuse încruntat Tasin. Şi, bătând din palme, strigă de trei ori: Iba-dula, pofeşte-ncoa!
  

  Se auzi un muget înspaimântător. La chemarea fiului albastrei Aişe, marea ieşea din matca ei năpustindu-se spre locuinţa lui Ali-ochi-zgârcit. Se rosto-golea val după val şi fiecare-l încăleca pe cel dinainte, grăbind să-l întreacă. Şi ajunseră la ţintă. Îl luară pe Ali pe sus, atât de repede, încât îi căzu turbanul, dar nu destul de repede ca o cioară să nu aibă vreme să-l apuce, cu gândul să-şi facă din el cuib pentru pui.
    - Destul, Ibadula! strigă iarăşi de trei ori Tasin, iar vuietul se potoli fără veste şi marea se întoarse în adâncurile ei, târându-l cu ea pe Ali, care se putu în sfârşit sătura.
    Întovărăşit de Umie, Tasin sparse lacătul atârnat la poarta pivniţei bătrâ-nului zgârcit, şi tinerii intrară. Ce nu le văzură ochii! Saci cu aur, saci cu pietre scumpe aşezate cu socoteală – un sac cu safire, altul cu rubine, altul cu smaralde, şi tot aşa, câte un sac pentru fiecare nestemată – apoi lăzi cu haine, cu blănuri, cu mătăsuri. Găsiră saci cu grâu mucegăit, pentru că Ali n-avea ce face cu grâul pe care-l avea, dar nu se îndura să-l dea nimănui, găsiră tot ce mintea poate închipui şi, pe o coloană de piatră, găsiră şi papucii de fier.
    Tasin îi puse îndată în picioare, apoi chemă lumea şi începu să împartă bogăţiile din pivniţă. Împărţi cu atâta dreptate, că nimeni n-avu pricini să plângă afară de o babă care căpătase printre altele, nişte şalvari negri, în timp ce i-ar fi dorit roşii. Se găsi cu cine să facă schimb, aşa că plecă şi baba mulţumită!
    - Acum, spuse Umie, la drum.
    Tasin o luă în braţe şi şopti:
    - În ţara Van.
    Abia rostise cele trei cuvinte, că se pomeni ridicat în văzduh împreună cu Umie. Zburau amandoi, întrecând în iuţeală rândunicile, zburau peste oraşe, peste ape, zburau peste păduri şi peste câmpii, şi priveliştea pe care o vedeau era nespus de frumoasă. Numai că Umie ameţi când privi de sus o turmă de elefanţi, care de acolo nu păreau mai mari decât nişte purici. Îşi lăsă fruntea pe pieptul lui Tasin şi – ce să spun? – nici ea şi nici voinicul nu s-au plâns de întâmplarea cu elefanţii.
    Au zburat deci, când deasupra şi când dedesubtul norilor, preţ de un ceas. Iar când s-a împlinit ceasul, au început să coboare uşurel, uşurel, şi s-au oprit drept în mijlocul unui câmp cu maci. Încotro te uitai, vedeai numai flori roşii fremătând ca o haină de mătasă pe trupul pământului.
    - Unde suntem? întrebă Tasin.
    - În ţara mea, răspunse Umie.
    - Şi unde-i fericirea, Umie?
    Fata îl privi zâmbind şi tăcu.
    - Spune, o rugă din nou Tasin.
    - Unde anume, n-aş putea să-ţi spun. Dar fericirea, Tasin, e lângă tine, aproape s-o atingi cu mâna…
    O lumină neaşteptată se făcu în mintea voinicului. Repezindu-se, o cuprin-se în braţe pe Umie.
    - Tu, strigă el, tu! Cum de nu mi-am dat seama? Tu eşti fericirea, Umie?
    Fata tăcea, zâmbindu-i tot atât de neînţeles.
    - Am ghicit?
    - Trebui să ştii, Tasin, că fericirea nu se capătă pe ghicite…
    Tasin era însă sigur de ceea ce descoperise. Şi când fata îi spuse că nu avea părinţi, şi că deci nu avea unde se duce, se apucă de lucru. Alergă în pădure şi, cu un topor împrumutat de la un tăietor de lemne, începu să doboare copacii, apoi se apucă să-i cureţe şi să-i cioplească. Din bârne ridică pe dată o căsuţă, alcătui un gard şi începu să lucreze un pat, o masă, scaune. Curând, casa fu gata.

    - O, Umie, niciodată n-am fost atât de bucuros, strigă Tasin. Asta e, desigur, fericirea…
    Iscăliră apoi în faţa cadiului şi a martorilor contractul de căsătorie şi se mutară în locuinţă. Totul mergea cum nu se poate mai bine. Tasin se trezea în zori şi o privea pe Umie. Apoi se duceau la hamam (baie la arabi), de unde ieşeau proaspeţi şi plini de voie bună. Dădeau o raită prin suk (piaţă) şi se întorceau la căsuţa lor. Umie pregătea prânzul şi Tasin o privea. Ca două turturele se aşezau apoi şi mâncau, arătându-şi unul altuia bucăţile mai gustoase. Se culcau. Se plimbau. Iar seara Umie lua în braţe un luth şi cânta:

    Decât mesteacănul alb, mai drept e trupul dragului meu,
    Decât şoimul, mai viteaz e cugetul dragului meu,
    Decât luna rotundă, mai rotundă e faţa dragului meu,
    Decât pâinea cea caldă, mai caldă e inima dragului meu.

    Tasin asculta     şi privea. Ciudat! Într-a treia seară începu să se frământe. Umie îl văzu căscând şi acoperindu-şi gura cu palma.
    - Ţi-e somn, Tasin?
    - Nu, deloc, bâigui voinicul. Eu…
    - N-ai găsit fericirea, Tasin? mai întrebă Umie, cu un zâmbet.
    Tasin o privi, tuşi, dar, cum minciuna nu-şi putea face loc între ei, spuse:
    - Umie, sufletul meu e plin, dar… parcă-mi lipseşte ceva, Umie!
    - Caută, Tasin. Poate că fericirea nu stă numai în iubire.
    Nerăbdător, voinicul ieşi din casă. Pe cerul plin de stele strălucea o lună mare cât un lighean de aramă.
    - Fericirea, mormi Tasin, unde să caut fericirea?
    Se duse către câmpul cu maci. Umblă încet printre florile roşii, intră apoi în pădure. În pădure era întuneric şi numai ici colo străluceau făcliile micuţilor licurici, de parcă un roi de stele s-ar fi desprins de pe boltă şi ar fi căzut pe pământ. Deodată ajunse într-un luminiş, şi luna lumina cu razele ei ceva ce i se păru un mac uriaş. Se apropie. Şi, care nu-i fu mirarea găsind o piatră roşie. Nu era o piatră de rând, ci una de preţ.
    - Un rubin!
    Încercă să-l ridice, dar nu izbuti. Rubinul era pe jumătate îngropat în pă-mânt, iar partea care se putea vedea era de mărimea unui viţel.
    Tasin alergă spre casă, luă o sapă, împrumută o căruţă şi se întoarse cu rubinul uriaş, care lumina ca un foc mare, cu toate că îl acoperise cu crengi, să nu fie văzut. Ai fi zis că toţi macii de pe câmp se strânseseră la un loc şi împrăştiaseră, sclipind. Într-adevăr, câmpul era acum gol şi trist.
    Tasin duse cu greu rubinul în odaie:
    - Umie, bogăţia e singura fericire. De astă dată am ghicit!
    - Aminteşte-ţi, Tasin, răspunse cu blândeţe Umie, că fericirea nu se capătă pe ghicite…
    Dar Tasin n-o auzea. Cu priviri înflăcărate se uita la minunata piatră scumpă, şi piatra părea că-i răspunde aruncând focuri sângerii prin încăpere.
    - Înţelegi, vorbi după o vreme Tasin, acum suntem bogaţi. Putem face tot ce vrem. Am să sparg o bucată de rubin, care pentru mine nu va însemna mai nimic şi care va fi totuşi mai de preţ decât toate averile padişahilor de pe pământ. Umie, s-ar părea că sunt fericit!
    Într-adevăr, Tasin apucă în zori un ciocan şi desprinse din rubinul uriaş o bucată cât un cap de om. Potrivind stânca preţioasă adusă din pădure, văzu cu bucurie că lipsa nici nu se cunoştea.
    Înfăşură bucata într-o pânză, o puse în coş şi se duse la suk, îndreptân-du-se către dugheana celui mai de seamă giuvaergiu. Negustorul îl pofti înăuntru, îl aşeză pe o pernă, îi dădu dulceaţă şi-l întrebă ce pofteşte.
    - Am de vânzare un robin, spuse Tasin.
    Ochii negustorului scânteiară. Dar când Tasin deschise coşul şi scoase piatra din pânza în care era înfăşurată, giuvergiului îi scăpă un strigăt şi căzu pe spate, fără suflare. Tasin îl stropi cu apă rece, şi omul deschise ochii.
    - Frumosule tânăr, oftă negustorul, de cincizeci de an sunt giuvaergiu aici, în suk, mii de nestemate mi-au trecut prin mână, dar un rubin cât un cap de om n-am mai văzut, nici n-am auzit să fi fost vreodată! Îngăduie să-i chem pe ceilalţi giuvergii din suk…
    Peste o clipă negustorul şi alţi nouă giuvaergii intrară în dugheană. Vă-zând rubinul, unii se pierdură cu firea, alţii cântară, alţii plânseră, alţii se mulţumiră să-şi frece mâinile. Hotărâră să-şi pună laolaltă averile şi să cumpere nestemata în tovărăşie. Chiar puse la un loc, averile lor nu plăteau decât o parte din rubin, dar Tasin încheie târgul şi se întoarse acasă cu o căruţă care gemea de povara sacilor cu aur.
    O îmbrăcă pe Umie în cămăşi cu fir şi şalvari de mătase, mâncară de câte zece ori pe zi, aveau cirezi şi turme de nu le mai puteau socoti, iar sacii de aur erau parcă neatinşi, şi neatinsă părea şi nestemata cea mare. Tasin se îngrăşă şi se plictisea.
    - Nu, Umie, spuse el într-o seară. Nici bogăţia nu înseamnă fericire…
    - Caută, Tasin, caută…
    Luă Tasin un ciocan şi sparse în nenumărate cioburi rubinul cel mare. Împărţi aurul pe care-l mai avea şi, adunând cioburile în saci, le zvârli pa câmp. Unde sărea un ciob înflorea un mac, şi câmpul se acoperea din nou de covorul florilor.
     – E mai frumos aşa, spuse Tasin. Dar fericirea unde s-o caut?
    Şi porni din nou la drum. Păşea gânditor, nu lua seama nici la zborul pă-sărilor, nici la jocul copiilor.
   

 „Într-adevăr, îşi spuse Tasin, bine a zis tata Cadâr: greu e de aflat ce-ţi doreşte. Uite că fericirea e ca o şopârlă. Alergi după ea şi, când o prinzi, rămâi în mână doar cu o bucată de coadă. Şi cu coada asta n-ai ce face şi fericirea rămâne tot departe…”
    Gândind astfel, umbla Tasin pe câmpie, depărtându-se tot mai mult de casă. Ajunse la un râu care-şi rostogolea apele între maluri umbrite de sălcii. Acolo, lângă apă, văzu o colibă. În pragul ei şedea un bătrân cu fruntea înaltă, umbrită de un turban mare, şi bătrânul ţinea pe genunchi un sul desfăcut, din care citea. Tasin fu mirat de liniştea şi pacea care plutea în jurul bătrânului. Mişcat, îl întâmpină cu multă cuviinţă.
    - Ce te aduce, fiule, prin aceste locuri unde numai liştea se întâlneşte?
    - Caut fericirea, cinstitule înţelept, răspunse Tasin. Dar acum am ghicit. Fericirea se află, desigur, în învăţătură. Dacă ştii cât mai multe lucruri, nu se poate să nu fii fericit.
    Bătrânul zâmbi şi Tasin alergă spre casă, unde începu să strângă tot soiul de însemnări ale înţelepţilor din ţările lumii. A adunat însemnări ale unor oameni de mult pieriţi de pe faţa pământului, a adunat scrieri ale celor mai de seamă gânditori ai timpului. Umie nu mai făcea decât să şteargă praful şi să rânduiască sulurile preţioase, peste care Tasin sta aplecat zi şi noapte. Un an de zile încheiat a sta şi a tot învăţat şi, pe măsură ce învăţa i se părea că ştie tot mai puţin. Fericirea, de care se credea aproape, îi fugea iară printre degete.
    - Umie, strigă el într-o zi, eşti sigură că fericirea se află aici, în ţara Van? Am încercat s-o aflu în toate felurile şi, iată, sunt tot atât de departe de ea ca la început…
    - Viteazul meu Tasin, răspunse Umie, fericirea e hărăzită omului şi el o poate găsi oriunde. Dacă te-am chemat în ţara Van, era doar pentru că o cunoşteam mai bine şi ştiam că aici vei găsi mai uşor ceea ce cauţi.
    - Dar unde? întrebă Tasin? Unde?
    Îşi luă toiagul şi plecă din nou pe drumurile fără capăt ale ţării Van. Merse vreme îndelungată, aşa că toiagul i se toci, ajungând la jumătate. Îşi căută alt toiag, şi-l toci şi pe al doilea.
    Ajunse în creierii unor munţi stâncoşi. Unde îşi întorcea privirea întâlnea numai colţi de piatră, goi şi crăpaţi de vreme. Şi tocmai când se întreba cum să facă rost de un al treilea toiag, văzu că se află lângă un sat. Se întunecase. Ceru găzduire la prima colibă.
    Omul care-i deschise era slab şi pielea de cerb pe care o purta se rosese de mult. Privi cu teamă spre Tasin.
    - De o viaţă de om trăiesc aici, printre Munţii Albi, şi om dintr-alt sat decât al nostru n-am mai văzut, spuse el cu mirare. Numai în poveştile bătrânilor noştri se spune că ar mai fi pe lume şi alţi oameni, dar niciodată nu i-am crezut…
    Se minună voinicul şi întrebă:
    - Dar în vale nu coborâţi niciodată?
    - Ce să căutăm în vale? răspunse bărbatul slab. Aici e loc destul… Dar intră, călătorule. De odihnit ai să te odihneşti, doar de mâncat n-ai să mănânci, că nimeni din satul nostru nu mai are de-ale gurii.
    Îi mulţumi Tasin şi, cum era istovit, se culcă de-a dreptul pe pământ. Dar o mare mirare îl aştepta în zori. Oamenii din satul în care poposise nu cunoşteau focul. Aveau topoare de piatră şi râşniţe de piatră, pluguri de lemn şi ace de os. Află Tasin că în satul lor nu nimerise niciun străin de la începutul începuturilor şi că oamenii trăiau acolo cum se trăise cu mii şi mii de ani în urmă.
    Atunci apucă un băţ, îl ascuţi şi-i înfipse capătul ascuţit în gaura unui lemn uscat. Luă apoi băţul între palmele pe care începu să le frece, băţul se roti şi, după o vreme, o şuviţă de fum se ridică din scobitură. Spre marea mirare a oame-nilor adunaţi, Tasin suflă asupra primelor scântei şi le acoperi cu frunze uscate. Peste puţin se ivi o flacără, frunzele se aprinseră, şi Tasin le acoperi cu vrescuri. Curând în satul pierdut flăcările unui foc adevărat se ridicară pentru prima oară spre cerul albastru.
    Atras de strălucirea focului, un copil îşi întinse mâna spre limbile roşii, dar scoase un ţipăt şi începu să plângă. De unde să ştie că focul arde, dacă niciunul dintre părinţii, bunicii şi străbunicii lui nu cunoscuseră focul?
    Îi învăţă Tasin pe oamenii din satul pierdut să fiarbă legumele, îi învăţă să frigă carnea, dar mai ales îi învăţă meşteşugul topirii fierului. Învăţătura pe care o adunase în anul  cât se chinuise cu scrierile înţelepţilor se dovedea aici de trebuinţă.
    Cunoscând fierul, oamenii izbutiră să-şi facă scule bune şi vârfuri de să-geată cu care doborau mai mult vânat. Nici plugul de fier nu semăna cu crăcana pe care o folosiseră înainte şi care abia zgâria pământul. Acum nu se mai întâmpla ca satul să rămână fără făină. Femeile cântau şi scoteau din cuptoare pâini rumene, copiii se jucau fără griji, bărbaţii munceau cu spor şi voie bună.
    - Binefăcătorul nostru Tasin, rosti într-o seară omul care-l găzduise pe voinic, de când ai venit la noi, totul e altfel decât a fost. Cum să-ţi mulţumim?
    Tasin se gândi o clipă, întrebându-se ce şi-ar putea dori. Apoi, tresărind, îşi aminti de pricina venirii lui în satul din creierul munţilor şi spuse cu un soi de mirare:
    - Prietenii mei, dacă vreţi să mă răsplătiţi, spuneţi-mi unde se poate găsi fericirea?
    Dar, în timp ce oamenii se sfătuiau între ei, îşi dădu seama că de la o vreme uitase ce căuta şi înţelese că acolo, printre oamenii aceia, se simţea fericit. „Atunci, îşi spuse el, nu cumva…?”
    - O, Tasin, binefăcătorul nostru, vorbi gazda, noi nu pricem întrebarea ta. Fericirea noastră eşti tu, că tu ne-ai adus fericirea! De când ai venit printre noi, femeile care plângeau au învăţat să cânte, copiii care se stingeau de foame zburdă, bătrânii care-şi blestemau soarta se strâng în pace, iar bărbaţii muncesc mai spornic şi mai uşor…
    Pricepu atunci Tasin că, dând oamenilor fericirea, găsise fericirea şi pentru el. Bucuros, îşi luă rămas bun şi se îndreptă spre casă. Toci un toiag pe drum, îl toci şi pe al doilea, iar când să-şi caute un al treilea se trezi în faţa casei sale. În prag îl aştepta Umie:
    - Ai găsit fericirea, Tasin?
    Voinicul o strânse în braţe. Apoi îşi încălţă papucii de fier ai lui Ali-ochi-zgârcit şi amândoi se ridică în văzduh, plutind în zbor către bordeiul  bătrânului Cadâr.
    Îl găsiră mai gârbov şi mai bătrân. Ochii lui slăbiţi îl recunoscură cu greu pe Tasin, dar când o văzu pe Umie, strălucitoare ca luna plină, începu să vadă binişor.
    - Unde se află fericirea, Tasin? întrebă Cadâr.
    - Lângă tine, tată.
    - Aşa ţi-a spus padişahul?
    Tasin zâmbi.
    - Ştia padişahul de ce nu vrea să-mi destăinuie taina. Când îşi făuresc fericirea, oamenii nu mai au nevoie de niciun padişah. Fericirea omului, tată, stă în fericirea tuturor oamenilor!
    Şi Tasin îl întrebă care era cea mai mare durere a oamenilor din partea locului.
    - Padişahul din Cetatea Verde şi Gârla Neagră, spuse fără şovăială Cadâr. De cînd mă ştiu, în toată vremea slugile padişahului fură de sting, iar în primăvară şi în toamnă apele se umflă şi se revarsă peste maluri, acoperind câmpuri, târând oameni şi înecând bordeie…
     Tasin luă o daulă şi, bătând în ea, adună sfatul obştii. Povesti cum îl schimbase pe padişah în stană de piatră şi îi învăţă pe oameni să facă un zăgaz înalt, ca să împiedice mânia Gârlei Negre. Iar oamenii se apucară de treabă şi, muncind fiecare pentru toţi, aflară fericirea. Atunci s-au născut cele mai frumoase cântece.

Când după ani şi ani Cadâr muri împăcat, Tasin se întoarse cu Umie în adâncurile mării, la Aişe cea albastră, şi acolo au rămas până în ziua de azi. Dacă te uiţi bine în nopţile cu lună, şi dacă apa mării este limpede, se întâmplă să-l vezi pe Tasin, care-şi împărtăşeşte înţelepciunea fiinţelor care trăiesc în mare. Dar fericirea a poposit pe pământ, şi pentru asta oamneii nu-l vor uita pe voinicul de piatră însufleţit de bătrânul Cadâr. Nu, niciodată!

 Vladimir Colin