OMUL CU TOIAG DE ABANOS

– poveste din vechea Indie –

Madhapura era cetatea de scaun a lui Indraraya, regele unei provincii din partea de miazăzi a Indiei de altădată. Şi era acest Indraraya tânăr şi cam înfumurat. Îşi închipuia că supuşii lui sunt cei mai mulţumiţi oameni din lume, datorită, bineînţeles, înţeleptei sale ocârmuiri. Cel puţin aşa îi spuneau de dimineaţă până seara toţi curtenii săi, linguşindu-l fără zăbavă. Osteneala lor era răsplătită regeşte de către miniştrii lui Indraraya care furau ca-n codru. Nu se mulţumeau să sleiască poporul cu biruri istovitoare şi să închidă ochii la toate matrapazlâcurile slujitorilor mărunţi. Ba chiar şi tâlharii la drumul mare care le dădeau o parte din „agoniseala” zilnică erau lăsaţi în legea lor. Aşa că toţi sfetnicii şi înalţii dregători aveau palate la fel de mari ca ale regelui.

De toate acestea Indraraya nu ştia nimic.  Nici o jalbă nu ajungea până la el. Când regele ieşea să se plimbe prin cetatea de scaun, era la fel de straşnic păzit de alaiul de curteni ca şi în palatul său, înconjurat cu ziduri înalte.

Astfel stăteau lucrurile când începe povestirea noastră.

*

          Într-o dimineaţă de vară timpurie, un grădinar de la marginea Madhapurei plecă spre târgul cetăţii, dorind să vândă câteva dintre roadele brazdelor sale. El ducea pe creştet un coşuleţ cu şapte castraveţi, tot unul şi unul. Ştiind că se duce în târg cu nişte trufandale, se bucura la gândul că va dobândi un preţ bun pentru marfa asta. Nu se mai sătura să privească răsăritul soarelui; în grădina lui, nu prea întinsă, dimineaţa nu-şi vedea capul de atâtea treburi, de aceea nu mai avea timp şi pentru aşa ceva. La poarta oraşului fu însă oprit de un vameş, care îi spuse:

–   Pentru toate roadele pământului, care sunt aduse în oraş, trebuie să se plăteşti o taxă. Aşa că dă-mi unul dintre cei şapte castraveţi ai tăi!

Ştiind că aşa se obişnuieşte, grădinarul alese pe cel mai mic dintre castraveţii lui şi-i plăti vama. Alături de încăperea vameşului se afla cea a sentinelei, care cerceta pe toţi cei ce intrau în cetate. Şi ea îl opri pe grădinar:

–   Ştii, de bună seamă, că trebuie să plăteşti un bir pentru soldaţii din garda oraşului. Dă-mi aşadar un castravete, altfel nu te las să treci!

Grădinarul auzea pentru prima oară de acest bir. Dar neavând ce face, se supuse spunându-şi:

„Până la târg mai este cale lungă/ Şi castraveţii nu cred să-mi ajungă!/ Dacă-mi mai merge cum mi-a mers acum,/ Mi-e teamă că-n zadar pornii la drum…” Şi se nimeri să aibă dreptate! Al treilea care l-a oprit era un  ofiţer cu o spadă fioroasă:

–   Dă-mi unul dintre castraveţii tăi! îi spuse el pe un ton poruncitor. E pentru armată.

–   Adineauri am dat unul pentru soldaţii din garda oraşului! încercă să se apere grădinarul.

–   Ei, dar acum este vorba despre însuşi Ministrul Războiului. Ai tu habar ce face el? Te apără de vrăjmaşi pe tine şi grădina ta!

Deşi nu-i venea să râdă, grădinarul îşi zise în gând: „Dă-i şi lui un castravete/Pentru oşti şi parapete!” Al patrulea care-l opri era un om îmbrăcat într-o uniformă civilă. El îi ceru un castravete pentru paza oraşului.

–   Cum aşa? Am mai dat trei castraveţi: unul pentru vameş, altul pentru garda oraşului şi ultimul pentru armată, spuse grădinarul nedumerit.

–   Toţi aceştia n-au nimic de-a face cu Ministrul Pazei dinlăuntrul ţării. Dacă n-ar fi el, n-ai mai putea trăi în ţara asta şi grădina ta ar fi jefuită de hoţi!

Grădinarul iar începu să facă haz de necaz, spunându-şi: „Dă-i un castravete, dară/ Pentru ordinea din ţară!” Al cincilea care-l opri avea haine de om al Legii. Îi ceru un castravete pentru însuşi Ministrul Dreptăţii, cel care pedepseşte pe oricine ar cuteza să fure ceva din grădina lui. Bietul om se supuse iarăşi, spunându-şi înciudat: „N-am un castravete mai urât/ Să-i rămână azi dreptatea-n gât!/ Dacă-i vând pe-aceştia doi măcar,/ Vin cu o lescaie-n buzunar!”

Dar ţi-ai găsit! Mai avea de făcut o sută de paşi până la târg, când iar îl opri un om, care, după straiele lui, părea a fi un dregător. Grădinarul află că unul dintre roadele hărniciei lui va poposi chiar azi pe masa Primului Ministru. Pas de mai spune ceva!

Îi mai rămăsese un singur castravete, cel  mai frumos din lume! Dar chiar la intrarea în târg îl opri un curtean înzorzonat din creştet până-n tălpi:

–   Măria-Sa, slăvitul Indraraya, a poruncit să-i aducem azi la masă cel mai frumos castravete din târg. Nici unul nu se poate măsura cu cel din coşuleţul tău, aşa că dă-mi-l!

–   Din şapte castraveţi pe care i-am adus spre vânzare, unul l-am dat vameşului, al doilea, gărzii oraşului, al treilea mi l-a luat Ministrul Războiului, al patrulea, Ministrul Pazei dinlăuntrul ţării, al cincilea, Ministrul Dreptăţii şi al şaselea, Primul Ministru!

–   Păi atunci este foarte firesc ca ultimul dintre minunaţii tăi castraveţi să-l dai regelui ţării! Câţi dintre grădinari au avut acest noroc? Şi-apoi n-ai să te îmbogăţeşti vânzând un singur castravete! Îţi mai pierzi şi vremea tocmindu-te pentru un fleac de nimic!

Şi, fără să mai zăbovească, îi luă şi ultimul castravete din coşuleţul care rămăsese gol-goluţ, chiar în pragul târgului… Grădinarul făcu cale întoarsă, fără să mai vadă pe unde calcă, de mâhnit ce era. La poarta oraşului întâlni pe vameş şi, simţind nevoia să-şi descarce sufletul, îi povesti cele întâmplate.

–   Eşti un mare nătâng! i-a spus slujbaşul înduioşat de păţania grădinarului. Singurul care era în drept să-ţi ceară un castravete eram eu: în orice oraş se plăteşte vamă când duci mărfuri la târg. Celorlalţi nu trebuia să le dai nimic. Te-ai lăsat jefuit în mijlocul cetăţii de nişte pungaşi.

–   Dacă-i aşa, pot să mă plâng pe lângă miniştrii în numele cărora am fost jefuit. O să le cer să-mi plătească toţi castraveţii!

–   N-ai decât să încerci! spuse vameşul dând din cap neîncrezător.

A doua zi se înfiinţă la Ministrul Războiului în numele căruia îi fusese furată marfa. Militarul de la intrarea reşedinţei înaltului dregător nu se arăta prea dornic să-l ajute. Îi spuse totuşi:

–   Îţi dau un sfat, spre binele tău. Aşteaptă să te bage în seamă ministrul şi el să te întrebe ce pofteşti. Altfel e în stare să te azvârle în temniţă pentru a-ţi plăti obrăznicia de a-i fi vorbit primul. Te poate supune şi la cazne. Cu războinicii nu-i de glumit!

Grădinarul îi mulţumi pentru sfat, şi-l urmă întocmai. Aşteptă o zi, aşteptă două, cât pe ce să treacă şi a treia: stătu tot timpul neclintit la intrarea reşedinţei ministrului. Acesta trecuse de nenumărate ori pe lângă el, fără să-l întrebe nimic. Abia în a treia seară îl băgă în seamă şi-l întrebă ce pofteşte de la el.

Grădinarul îi povesti pe scurt păţania sa:

–   Tot ceea ce mi-ai spus nu are de-a face cu grijile mari pe care mi le dă războiul. Pregătirea lui îmi răpeşte fiecare clipă. Aceste aşa-zise furtişaguri s-au petrecut pe un drum public. Aşadar, du-te la Ministrul Pazei dinlăuntru!

La reşedinţa celui de-al doilea dregător, aceeaşi poveste. Tot spre sfârşitul zilei a treia catadicsi şi acesta să-l întrebe de ce se află de atâtea zile acolo. Când auzi despre ce e vorba, îi zise:

–   Am şi aşa destulă bătaie de cap cu ordinea de pe întreg cuprinsul ţării. Jalba ta nu mă priveşte pe mine. Du-te la Ministrul Dreptăţii!

În ziua următoare se îndreptă spre palatul Dreptăţii. Dar nu mai stărui la intrare, ca până acum. De câte ori ieşea ministrul, grădinarul se ţinea scai după el. În felul acesta el fu băgat în seamă chiar în prima după-amiază. Răspunsul primit fu următorul:

–   Având în vedere faptul că slujitorii care te-au nedreptăţit, aşa cum susţii sus şi tare, fără a-mi aduce nici un martor, aparţin unor dregătorii diferite, singurul om care te poate ajuta este Primul Ministru!

Şi tocmai acest înalt dregător se arătă ceva mai binevoitor – cel puţin aşa i se păru grădinarului. Fu băgat în seamă chiar din prima zi şi ascultat cu atenţie de către ministrul care-şi dădea osteneala să pară cât mai popular. N-a fost nevoie să aştepte ca un stâlp la intrarea reşedinţei lui, nici să-l urmeze ca o umbră. De răspuns, a răspuns la fel ca şi ceilalţi:

–   Plângerea e prea gravă pentru a putea fi supusă hotărârii unui simplu prim-ministru, îi spuse el, aruncând priviri pline de înţeles celor din suita sa. Numai şi numai regele îţi poate da dreptate. Du-te la el! Dacă nu ştii unde-i palatul, să te însoţească unul dintre slujitorii mei!

Grădinarul îi mulţumi pentru bunăvoinţa arătată, adăugând că el cunoaşte din copilărie palatul regelui. Se îndreptă numaidecât într-acolo. Aşteptă vreo două ceasuri la intrare, căci sentinelele nu-l lăsară să intre, deoarece n-avea nici un bilet de liberă-trecere.

Numai iată că se deschid larg porţile palatului şi se iveşte şi regele ţării într-un car aurit, însoţit de un alai nesfârşit de curteni şi dregători, care de care mai băţoşi şi mai înzorzonaţi. O ceată de călăreţi mergea în fruntea cortegiului şi o întreagă armată de muzicanţi defila la urmă. Era cu neputinţă să te apropii de rege care, de altfel, nu vedea pe nimeni, ameţit şi învăluit de norii de tămâie ai linguşelilor.

Grădinarul pricepu că poate să stea trei ani în poarta palatului regesc, fără să fie măcar zărit de Indraraya. Se dădu bătut: timp de opt zile grădina lui rămăsese în voia soartei! Nu se putu stăpâni să nu se oprească la vameşul de la intrarea oraşului, care îi devenise un duhovnic şi un sfătuitor. Modestul slujbaş îl lăudă pentru faptul că renunţase să mai aştepte zadarnic înaintea palatului.

–   La urechile suveranului nu ajunge nici o plângere, îl lămuri vameşul. Ca să fii băgat în seamă acolo, trebuie să săvârşeşti o faptă cum nu s-a mai văzut şi să stârneşti o zarvă nemaipomenită!

Aceste cuvinte îl urmăriră pe grădinar zile întregi, fără să-i dea răgaz să se mai aplece cu aceeaşi stăruinţă asupra straturilor lui.

Pe calea dreptăţii nu ajunsese la nici un rezultat: rămânea calea nedreptăţii, cea pe care mergeau dregătorii, de la cel mai mare la cel mai mic. N-avea decât să se ia la întrecere cu ei. Îşi aminti că de la moşu-său, care fusese un om cu dare de mână, moştenise un toiag gros din lemn de abanos. Se duse la un argintar şi îi puse un mâner de argint pe care gravă sigiliul regelui. Cu toiagul în mână se proţăpi în mijlocul străzii principale a oraşului şi începu să ceară bir de la toţi cei care aveau la ei câte o capră, un miel sau o pasăre domestică, ba chiar şi o legumă oarecare. Oamenii mormăiau, dar văzând toiagul cu sigiliul regelui, se înclinau şi plăteau. Azi aşa, mâine aşa, grădinarul începu să se îmbogăţească, lăsându-şi grădina în părăginire. Aştepta ca fapta lui să ajungă la urechile regelui. Da' de unde!

Miniştrii rămaseră de-a dreptul încântaţi de isteţimea noului lor cirac. Şi cum corb la corb nu-şi scoate ochii, se grăbiră să-i acorde ocrotirea lor, dacă le va plăti jumătate din banii încasaţi. Grădinarul se învoi şi, la adăpost de orice supărări din partea oamenilor legii, îşi cumpără o casă cu multe acareturi şi o împodobi ca un palat.     Dar ţinta nu şi-o atinsese, totuşi. Deşi faima „Omului cu toiag de abanos” se răspândise în tot oraşul, regele nu află, bineînţeles, nimic.

Grădinarul începu să ceară un bir de două, de trei ori mai mare. Oamenii murmurau, dar la vederea sigiliului regesc se înclinau şi plăteau. Cei mai mulţi îl ocoleau cale de şapte poşte. Dar nici aşa nu scăpau până la urmă.

Stăpânul toiagului de abanos îndrăznea să scornească cele mai năstruşnice biruri: pe apa luată din fântâna publică şi pe focul pe care îl aprindea orice sărac în vatra lui. Nu scăpară de bir nici opaiţele. Toţi cei care treceau fără să ţină ochii în pământ şi braţele încrucişate plăteau şi ei bir. Nemulţumirea sporea zi de zi, însă dările cele mai smintite i-o luau înainte. Oamenii scrâşneau din dinţi, dar se înclinau şi plăteau.

„Omul cu toiag de abanos” se gândi în cele din urmă să pună bir şi pe înmormântare, care în India are un caracter sacru. Mai înainte ca răposatul să fie ars pe rug, rudele mortului trebuiau să plătească cinci galbeni.

De data aceasta nemulţumirea tuturora părea gata să izbucnească pe faţă. Blestemele azvârlite asupra celui care îi împila nu mai conteneau în cartierele sărace. Abia stăpânindu-şi mânia, oamenii se înclinau, totuşi, în faţa toiagului preţios şi plăteau bir pentru trecerea rudelor lor în veşnicie.

În vremea asta, Indraraya, sătul de laudele pe care i le aduceau curtenii, hotărî, în sfârşit, să se convingă cu ochii lui cât de bine o duc supuşii săi. Ziua în amiaza mare nu putea să iasă din palat fără să fie recunoscut de toată lumea. Când noaptea va învălui însă cetatea, el va putea face o plimbare fără să-şi stingherească supuşii.

Miniştrii nu se arătară prea încântaţi de planul lui Indraraya şi nu ştiură cum să-şi ascundă îngrijorarea. Crezând că vor scăpa cu faţa curată, socotiră că nu-i înţelept să se împotrivească dorinţei regelui.

Noaptea era luminoasă, cu toate că luna nu se zărea pe cer. La început plimbarea regelui se desfăşură fără nici o peripeţie. În jurul palatului nu locuiau decât oameni înstăriţi, care sforăiau în paturile lor, fără să fie tulburaţi de grija zilei de mâine.

Când se apropie însă de marginea oraşului, la urechile regelui ajunseră nişte bocete deznădăjduite. Indraraya se apropie tiptil de coliba de unde porneau plânsetele. Văzu o încăpere sărăcăcioasă, în care câţiva oameni vegheau un mort. La căpătâiul lui bocea o femeie încărunţită de necazuri şi sărăcie.

–   Ce-o să mă fac eu acum, văduvă şi bătrână fără singurul meu sprijin? Voi sfâşia pânza care mă îmbracă şi astfel voi putea să-i încropesc un linţoliu. Îmi voi dărâma coliba şi din cheresteaua ei îi voi înălţa un rug. Ultimii mei bănuţi îi voi da celor care vor duce pe umeri trupul ţeapăn. Dar de unde voi plăti cei cinci galbeni, birul de înmormântare pe care mi-l cere „Omul cu toiag de abanos”?. Cine se va milostivi să împrumute o văduvă fără căpătâi ca mine?

Vorbele ei se înecară într-un hohot de plâns, greu de stăpânit. Regelui nu-i venea să-şi creadă urechilor. Aştepta ca vreunul din cei de faţă să dezmintă cele spuse de văduvă. Nici gând de aşa ceva! Dimpotrivă, bătrâna stăruia deznădăjduită:

–   Unde s-a mai pomenit la noi bir pe înmormântare? Blestemul zeilor să cadă asupra „Omului cu toiag de abanos” şi asupra regelui, care nu se sinchiseşte de dările grele pe care le cer dregătorii lui hrăpăreţi!

La un semn al regelui se apropiară doi soldaţi din gardă. Îi însărcină să aducă la palat a  de doua zi dimineaţă pe văduva care bocea în colibă. Apoi se întoarse supărat să se culce în patul său regesc.

Când văduva văzu a doua zi pe cei doi soldaţi ai regelui, îngălbeni. Era convinsă că „Omul cu toiag de abanos” auzise tot ce spusese ea în noaptea trecută şi că va fi azvârlită în temniţă. O nenorocire nu vine niciodată singură! Şiroaie de lacrimi stropiră drumul ei până la palat. Aici fu lăsată singură într-o încăpere cum nici nu-şi putea închipui o alta mai frumoasă.

Când se ivi Indraraya, văduva se aruncă la picioarele lui, cerând îndurare. Regele se arătă blând şi binevoitor. Îi făgădui că o va ajuta să-şi înmormânteze feciorul şi-i va asigura o bătrâneţe fără griji, dacă îi va spune fără ocol tot ce ştia despre „Omul cu toiag de abanos” şi despre nedreptăţile săvârşite de dregătorii lui. Încurajată de vorbele lui Indraraya, văduva sărmană îi povesti, fără să ascundă nimic, tot ce trăise, văzuse sau auzise ea. La plecare, regele îi dădu o pungă cu galbeni, făgăduind că toate aceste nedreptăţi vor lua în curând sfârşit. De faţă cu bătrâna porunci soldaţilor lui să lase să intre în palat pe oricine are o plângere împotriva unui dregător, fie el oricât de mare.

Când au văzut-o pe văduvă acasă, vecinii ei s-au minunat. Toţi se îndoiau de spusele bătrânei. Dar punga cu galbeni era o dovadă grăitoare. Astfel că primii care s-au dus să se plângă regelui au fost chiar ei. Vestea se răspândi fulgerător. Mulţimea care mergea să ceară dreptate la palat umplea străzile din jur.

O groază cumplită puse stăpânire pe miniştrii, curtenii şi dregătorii ţării. Nici unul nu mai avea curajul să se arate pe la palat. Regele le porunci să rămână cu toţii la casele lor până ce vor da socoteală pentru tot ceea ce au făcut.

Apoi regele trimise pe unul dintre slujitorii săi să-l cheme pe „Omul cu toiag de abanos”. Slujitorul îl găsi fără nici o greutate pe cel căutat.

Omul se arătă foarte bucuros de cinstea pe care i-o face regele, poftindu-l la el. Spuse că această întâlnire este visul vieţii lui. Dar, întrucât are să-i spună suveranului multe lucruri care sunt greu de mărturisit între pereţii unui palat, îl roagă pe Indraraya să-i facă cinstea unei vizite. Curios de cele ce avea să-i spună misteriosul „Om cu toiagul de abanos”, Indraraya se duse în casa acestuia, neînsoţit de nimeni.

Aici grădinarul povesti pe îndelete toată păţania lui şi drumurile făcute în zadar, pentru a afla dreptate. Arătă apoi că singura cale care putea să-l aducă în faţa regelui era cea pe care şi-o alesese. Nu va păstra nimic dintre cele agonisite cu ajutorul toiagului, cu care căutase să-şi croiască un  drum până la rege pentru a-i dezvălui nedreptăţile ce se săvârşeau în ţară. Îl sfătui pe Indraraya să înlăture pe toţi dregătorii lui necinstiţi, să le ia averile adunate prin jaf şi să-şi aleagă alţi sfetnici, cât mai credincioşi.

Pentru că nu va putea înapoia oamenilor banii pe care îi luase sub formă de bir, îşi va împărţi averea săracilor. Chiar de a doua zi el se va întoarce la munca cinstită în mica lui grădină moştenită din moşi-strămoşi.

Indraraya ascultă sfaturile înţelepte ale grădinarului. Primul sfetnic al său a fost însuşi „Omul cu toiag de abanos”. Cât timp a trăit el, oamenii de rând nu s-au mai putut plânge de nici o nedreptate. Înţelepciunea lui a rămas în amintirea poporului, care-l mai pomeneşte şi astăzi în poveştile sale, biruind veacurile şi depărtările.

Prelucrare de Ion Acsan

FA BINE, FIULE, SI PE URMA ARUNCA-L IN MARE !

– basm arab –

 

          Trăia cândva, într-o cetate de pe vremuri, un negustor bogat căruia i se dusese vestea pentru bunătatea lui. Negustorul avea un băiat tare chipeş şi isteţ, pe care-l luase de mic cu el la dugheană ca să deprindă meşteşugul negoţului. Ba îl purta după el şi pe la toţi toptangiii de la care-şi lua el mărfurile. Şi în toată vremea asta a băgat băiatul de seamă că tatăl lui se arăta a fi un om tare milostiv şi îngăduitor, care nu se lăcomea niciodată, ci se mulţumea cu un câştig mai mititel, numai să poată face un bine cuiva. Dacă cineva îi cerea pe datorie sau venea după un împrumut, negustorul se învoia pe dată fără să ceară vreun zălog sau să izvodească vreun zapis. Sărea negustorul nostru şi în ajutorul sărmanilor şi necăjiţilor, chiar dacă nu-i mai văzuse niciodată în viaţa lui, şi asta fără să ia în seamă vorbele fârtaţilor din breaslă, care-şi dădeau coate şi strâmbau din nas, proorocindu-i sărăcia. Şi de fiecare dată când băiatul îl întreba de ce împarte bine în dreapta şi-n stânga, fără nici o răsplată, părintele îi răspundea:

–   Fă bine, fiule, şi pe urmă aruncă-l în mare!...

          A auzit flăcăul nostru vorbele astea de nenumărate ori, dar niciodată nu şi-a bătut capul prea tare să le afle adevăratul tâlc.

          Şi azi aşa, mâine-aşa, până când flăcăul nostru începu să se simtă stingherit de bunătatea şi mărinimia părintelui său, care nu stârnea decât râsul şi bârfele gurilor rele.

          Dar iată că într-o zi, când socoti că a venit vremea ca feciorul să se descurce singur şi să meargă pe picioarele lui, tatăl îl trimise să se vânture niţeluş prin lume, ca să cunoască şi el oamenii şi viaţa. Şi colindă flăcăul ce colindă din ţinut în ţinut până ce se trezi într-o cetate mare şi bogată. Şi umblând el aşa haihui pe uliţe, se pomeni deodată în faţa unui palat mare, ale cărui ziduri erau tivite cu hârci. Se minună nespus de ce văzu, dar oricât iscodi el în dreapta şi-n stânga nu reuşi să afle nimic din taina palatului. Când văzu muţenia de care se lovea pretutindeni, se hotărî pe loc să rămână în cetatea cu pricina până ce va izbuti să dezlege taina.

          Trase aşadar flăcăul la un caravanserai unde-şi lăsă lucrurile şi porni iarăşi să străbată uliţele. Dădu cu ochii de dugheana unui bărbier şi-şi zise că n-ar strica să-i treacă şi el pragul şi să mai tragă cu urechea la ce vorbesc bărbaţii care-şi aşteptau rândul. Auzi câte-n Lună şi-n stele, dar nici un cuvânt despre palatul cu tigve omeneşti. Când se aşeză pe scaun dinaintea bărbierului, se prinse la vorbe şi la glume cu el, iar la sfârşit se arătă mai generos decât toţi clienţii care se perindaseră până atunci.

          Şi-şi făcu tânărul nostru obicei să treacă în fiecare dimineaţă pe la bărbier şi se arătă cu el de la o zi la alta tot mai darnic şi mai vorbăreţ. Ba ajunse într-o zi să-l poftească să mănânce împreună. Şi azi-aşa, mâine-aşa, până la urmă se legară prieteni şi-ajunseră să-şi spună unul altuia tot ce aveau pe suflet.

          Într-o bună zi flăcăul socoti că a sosit vremea când ar putea să-l întrebe care-i taina hârcilor de pe zidurile palatului. Îşi luă inima-n dinţi şi aduse vorba despre ele, dar bărbierul sări ca ars şi-l povăţui să-şi scoată din cap dorinţa de a afla taina asta, străduindu-se din răsputeri să-l înduplece să-şi mute gândul de la palatul blestemat şi să nu mai întrebe niciodată de el. Dar ţi-ai găsit! Nu făcu decât să-i aţâţe şi mai tare curiozitatea, aşa încât flăcăul aducea din ce în ce mai des vorba despre treaba asta. Bărbierul se mai codi ce se mai codi, dar până la urmă se văzu silit a-i spune adevărata poveste a palatului.

–   În palatul acesta se află fiica sultanului nostru. Palatul a fost durat anume pentru ea şi pentru slujitorii ei. Iar hârcile pe care le-ai văzut sunt ale sărmanilor logodnici, sau mai bine zis ale soţilor ei, căci toţi bărbaţii care intră la ea seara, a doua zi dimineaţă au capetele retezate şi spânzurate pe zidul cetăţii. Nimeni nu ştie care-i adevărata pricină. Servitorii intră dimineaţa în odaia ei şi dau de capul retezat al bărbatului. Îl iau şi-l agaţă de zid ca să-l vadă toată lumea. Asta-i tot!

          Dar lucru ciudat! Pe măsură ce asculta povestea, în loc să se cutremure de groază, flăcăul simţea cum i se înfiripă în suflet din ce în ce mai tare dorinţa de a o cere şi el de nevastă pe prinţesa din palatul tivit cu hârci. Şi ce nu făcu bărbierul ca să-l abată de la gândul acesta, dar degeaba, căci flăcăul nostru rămase surd şi mut la toate rugăminţile. N-a fost cu putinţă să-l clintească din hotărârea lui nici în ruptul capului. “Fie ce-o fi, eu îmi încerc norocul!” – o ţinea flăcăul tot pe-a lui.

          Când îl văzu atât de neclintit, bărbierul nu numai că nu-l părăsi, dar încercă să-l ajute în fel şi chip, căci se ştie doar: prietenul la nevoie se cunoaşte. Ba se înfăţişă chiar el la sultan şi-o ceru pe prinţesă pentru prietenul său. Apoi îi cumpără veşminte alese şi-l pregăti pentru noaptea nunţii. Rândui o petrecere cum rar se mai văzuse în oraş, iar în seara intrării la mireasă îl conduse până la poarta palatului, unde-şi luară rămas bun îndelung, de credeai că n-aveau să se mai vadă niciodată. Dar se vede treaba că bărbierul n-avea de gând să se despartă de prietenul lui nici la bine, nici la rău.

          Flăcăul urcă încrezător scările spre iatacul miresei, iar când deschise uşa, ce minune îi fu să vadă? Prinţesa dormea pe un aşternut de mătase, într-un pat de fildeş, cu plasă din fir de aur şi argint deasupra ca s-o apere de ţânţari. Se apropie de pat şi o măsură cu privirea din creştet până-n tălpi, copleşit de frumuseţea ei şi de parfumurile îmbătătoare. Privi la ea cu nesaţ, ascultându-şi bătaia inimii. Avea gene lungi şi negre, buzele roşii, faţa albă şi nasul delicat. Iar părul lung şi negru ca noaptea lunecase în şuviţe despletite pe pieptul ce se înălţa şi cobora într-o respiraţie liniştită şi caldă. Nu îndrăzni să-i tulbure somnul, ci rămase înmărmurit, contemplându-i chipul fermecător. Într-un târziu îşi roti ochii în jurul său şi avu impresia că se află într-un templu. Dar ca din senin simţi că-l năpădeşte o toropeală grea şi-l fură somnul. Şi deodată căzu în genunchi dinaintea patului prinţesei şi adormi.

          În aceeaşi clipă, din spatele patului se ivi un ifrit uriaş, care scoase sabia din teacă şi-o ridică în văzduh, pregătindu-se să-i reteze flăcăului capul. Dar tocmai atunci apăru şi bărbierul ce stătuse ascuns după o draperie grea şi-l lovi pe ifrit cu o măciucă în moalele capului, doborându-l înainte ca sabia să fi coborât peste grumazul flăcăului. Pe urmă se strecură afară tiptil, tot aşa cum intrase, fără să-l zărească sau să-l simtă cineva de-al casei.

          Când trupul ifritului căzu pe podea, se prefăcu în câteva rotocoale de fum şi dispăru fără să lase nici o urmă. Şi-atunci prinţesa se mişcă, oftă îndelung şi deschise ochii. Iar când se ridică, văzu că lângă patul ei dormea un flăcău în genunchi. Privi la el cu nesaţ, vrăjită de frumuseţea şi tinereţea lui, căci era primul tânăr pe care-l vedea în viaţa ei. Când îl atinse cu mâna, tânărul se trezi ca dintr-un vis ciudat, o cuprinse în braţe iar zorile îi prinse dormind unul cu capul pe braţul celuilalt.

          Dimineaţa slujitorii intrară în odaia prinţesei ca de obicei, aşteptându-se să vadă pe podea  capul retezat al mirelui, dar nu mică le fu mirarea când îl aflară dormind alături de ea. Pe dată se înseninară de fericire, aducând slavă lui Allah, şi trimiseră degrabă veste sultanului, care veni glonţ, bucuros că avea în sfârşit un ginere şi că blestemul ce-o ţinea ferecată pe copila lui se risipise în vânt.

          S-au rânduit apoi petreceri în toate colţurile împărăţiei, la care s-au îndestulat şi s-au veselit cu mic cu mare. Hârcile au pierit de pe ziduri şi în locul lor s-au înălţat făclii. Şi au durat petrecerile nunţii şapte zile şi şapte nopţi încheiate. Printre cei aflaţi la loc de cinste se afla, de bună seamă, bărbierul, care s-a grăbit primul să-l fericească şi să-l binecuvânteze pe prietenul său, aducând pentru el şi pentru mireasă cele mai alese daruri.

          Se scurseră zile, săptămâni şi luni pline de fericire pentru cei doi soţi. Şi-aproape că nu trecea zi de la Allah în care tânărul însurăţel să nu se întâlnească cu prietenul lui bărbierul. De la o vreme începu, însă, a tânji după neamul şi după ţara lui şi ceru îngăduinţa sultanului să plece să-şi vadă bătrânii şi s-o ia şi pe prinţesă în călătoria asta. Sultanul se învoi şi porunci îndată pregătiri pentru drum. Se rândui o caravană frumoasă din cele mai bune cămile şi se aşezară pe ele şei de preţ bogat împodobite, ferecate cu aur şi argint, şi deasupra daruri alese pentru toate rubedeniile ginerelui măriei sale. Şi-apoi se aşternu caravana la drum cu mare alai de servitori şi oşteni călări.

          Printre însoţitorii cei mai apropiaţi se afla şi bărbierul, care stăruise tare mult să meargă în călătoria asta cu prietenul său. Şi-a mers tânărul nostru tot alături de prietenul său, sporovăind despre toate cele. Când coborau la popas, se aşezau tot alături, iar când porneau iarăşi la drum îşi ţineau cămilele în acelaşi pas. Şi tot aşa până când au ajuns într-un pustiu ce părea să nu se mai sfârşească. Spre amiezi, când au fost nevoiţi să poposească la o umbră, să se apere de arşiţa soarelui şi să umble la burdufurile cu apă, tânărul se trezeşte cu bărbierul că-l pofteşte şi pe el şi pe soţioara lui într-un loc mai departe de toată caravana, la umbra unui palmier, între nişte dune înalte de nisip. Tot vorbind, s-au îndepărtat binişor de caravană, fără să-şi dea seama. Şi când n-au mai zărit nici ţipenie în jur, cât puteai cuprinde cu ochii, bărbierul îi ceru tam-nisam prietenului său să împartă tot ce are pe din două cu el. Mirat din cale-afară şi neştiind ce să mai creadă, tânărul se învoi:

–   Ai jumătate din banii şi darurile scumpe ce le port cu mine!

          Dar bărbierul nu primi.

–   Ai toţi banii pe care-i port cu mine, zise atunci tânărul, din ce în ce mai mirat.

          Bărbierul tot nu se învoi.

–   Atunci ce doreşti omule? – îl iscodi ginerele sultanului tare descumpănit, privind speriat în jur.

–   Vreau s-o împărţim pe din două şi pe nevasta ta!

          Tânărul făcu ochii mari, căci asemenea vorbe nu puteau veni de la prietenul lui. Încercă să-l îmbuneze, aducând vorba de frăţia ce-i lega, dar degeaba! Bărbierul ţinea morţiş s-o împartă şi pe prinţesă pe din două. Cum să iasă din încurcătura asta? Şi, spre năpasta lui, n-avea nici arme, şi nici nu putea striga pe nimeni în ajutor.

–   Mă lipsesc de partea mea, mă lipsesc de nevastă şi de toate şi ţi-o las ţie, dacă aşa ţi-e vorba… – căută el să-l înduplece, simţindu-se la capătul puterilor.

–   Ce mai încoace-ncolo? Ţi-am spus de o mie de ori că nu vreau decât jumătate din ea!... – ţipă şi bărbierul nemulţumit.

          Văzând că n-are scăpare, tânărul se apucă cu mâinile de cap şi începu să se roage lui Allah să-i lumineze pe-amândoi. Atunci bărbierul scoase o funie pe care-o avea pregătită şi-o legă pe prinţesă de una dintre crengile palmierului, cu capul în jos. Pe urmă scoase sabia şi-o ridică în sus, ca şi cum ar fi vrut s-o spintece. Şi în clipa asta, minune! Ca printr-o abureală de vis, din gura prinţesei alunecă un ifrit mic şi sfrijit, care căzu într-un foc albăstrui de la rădăcina palmierului şi se mistui în flăcări.

–   Acum poţi s-o iei pe soţioara ta şi încă o dată vă urez mulţi ani fericiţi!... – zise bărbierul, întorcându-se spre prietenul lui, cu mutra unui om care a reuşit să ducă o treabă la bun sfârşit.

          Se îmbrăţişară cu lacrimi în ochi, simţindu-se uşuraţi, ca şi cum le-ar fi dispărut o piatră de pe inimă. Apoi se repeziră şi-o ajutară pe prinţesă să coboare pe pământ. Şi deodată, ca la un semn al zânei bune, prinţesa se lumină şi se făcu încă o dată mai frumoasă decât era până atunci. Întorşi la locul caravanei, se urcară cu toţii pe cămile şi-şi luară rămas bun de la bărbier, care se întoarse spre ţara lui. Dar nu se depărtase nici douăzeci de paşi, când tânărul soţ, care abia de-şi putuse veni în fire şi-l petrecea cu ochii de parcă nu-l mai văzuse niciodată, strigă după el, oprindu-l:

–   Hei, om bun! În numele lui Allah, nu-mi spui şi mie cine eşti?

–   Cum de nu! Eu sunt binele pe care-l făcea tatăl tău şi-l arunca în mare… – răspunse bărbierul, zorind cămila, fără să mai privească înapoi.

 

 

BUCLE DE AUR

 – poveste norvegiană –

 

În îndepărtata şi recea ţară a Norvegiei, a fost odată un oraş al cărui nume era Woro. Un oraş trist, cum nu-i găseai nicăieri perechea. Cerul nu era mai niciodată albastru, fiind zi şi noapte acoperit de nori cenuşii. Totul era cenuşiu şi mohorât, în grădini nu răsărea nici o floare, în păduri nu se auzea nici un cântec de păsări. Şi ploua, ploua aproape fără încetare.

Nimeni nu râdea şi nu era vesel în oraşul acela. Până şi nunţile erau triste, fiindcă erau nunţi fără lăutari şi fără cântece. Doar – ceea ce se petrecea o dată, sau cel mult de două ori pe an – când soarele izbutea să străpungă perdeaua groasă de nori cenuşii şi să se ivească în strălucirea sa pe un colţ de cer albastru, era pentru locuitorii oraşului sărbătoarea cea mai mare. Atunci li se înseninau şi lor feţele şi mai vedeai câte un zâmbet pe buzele lor. Numai că, aşa cum am spus, astfel de zile erau foarte rare. Încolo, tot timpul locuitorii din Woro erau trişti ca o zi ploioasă de toamnă. Trişti şi îmbrăcaţi în haine cenuşii, aşa cum era şi culoarea cerului ce apăsa asupra oraşului.

Numai Cristina, o femeie tânără, se deosebea şi ca îmbrăcăminte şi ca purtare de toate femeile şi de toţi bărbaţii din oraşul Woro. Numai Cristina nu era tristă, ci pururi veselă şi zâmbitoare. În loc de haine cenuşii, ea se îmbrăca toamna în rochii de culoare deschisă. Când ploua mergea încet pe stradă, adăpostindu-se sub o umbreluţă roşie sau galbenă.

Şi iată că într-o zi Cristina născu o fetiţă, care i se părea copilul cel mai frumos din tot oraşul. Încă ea dorea ca fetiţa să fie pe întreg pământul cea mai frumoasă. Pentru aceasta, două zile şi două nopţi nu se culcă şi nici nu mâncă. Stătu să se gândească ce să ceară berzei năzdrăvane.

Barza aceasta era o barză bătrână, bătrână, care aducea câte un dar fiecărui copil nou-născut. Aducea darul pe care îl cereau părinţii: unii cereau sănătate, alţii noroc, alţii viaţă lungă, alţii bogăţie. „Nu vreau nimic din toate acestea, îşi zise Cristina vorbindu-şi singură. Dar ce să cer, ca fetiţa mea să fie cea mai frumoasă din lume?” În sfârşit, după ce se frământă două zile şi două nopţi, zise sărind de bucurie prin odaie: „Am găsit! Am găsit!”

Şi aşa, când veni barza, Cristina îi zise: „Doresc să dai fetiţei mele păr de aur adevărat şi care să fie tot atât de strălucitor precum aurul adevărat.”

Barza fu nemulţumită de această cerere. Totuşi, îi împlini voia. Deasupra leagănului fetiţei desfăşură aripile sale mari, făcu de câteva ori cu ciocul nişte semne tainice în aer, apoi spuse Cristinei: „Dorinţa ta s-a îndeplinit. Să ştii însă că ai fost o nesocotită. Va veni ziua în care te vei căi şi vei plânge că ai cerut pentru copilul tău păr de aur adevărat. Eu acum te las, dar mai ţine minte ceva: fetiţa va muri în clipa în care îi vei tăia sau îi vei smulge măcar un singur fir din părul ei.”

Barza plecă, zburând pe fereastra deschisă, iar Cristina rămase câteva minute, zăpăcită şi uluită de cuvintele auzite. Când îşi veni din nou în fire, se aplecă asupra leagănului fetiţei şi dete un strigăt de bucurie: capul fetiţei strălucea ca soarele, buclele de păr răspândeau raze de lumină, fiind de aur adevărat. Ca să se încredinţeze şi mai bine, Cristina puse mâna în păr şi văzu că fiecare fir era de aur adevărat.

În bucuria sa uită de ameninţarea berzei şi ieşi din casă, mergând să ducă vestea la femeile din vecini. În curând, vestea aceasta se răspândi în tot oraşul şi în celelalte oraşe şi sate. Cât era ziua de mare, venea mulţime de oameni din toate părţile ţării, ca să vadă minunea nemaivăzută: o fetiţă cu păr de aur adevărat. Fetiţei i s-a dat numele de Bucle-de-Aur şi numele acesta i-a rămas.

Au trecut anii. Bucle-de-Aur a crescut, făcându-se din ce în ce mai frumoasă. Ajunsese să fie, într-adevăr, cea mai frumoasă din lume.

În acelaşi timp însă, îi creştea părul, iar, pe măsură ce creştea, se făcea, cum lesne se înţelege, mai greu, tot mai greu. Era doar păr de aur adevărat. Greutatea părului o silea pe Bucle-de-Aur să meargă ţinând capul aplecat în jos, ba chiar încovoiată. Din pricina aceasta se ferea să umble şi stătea mai toată ziua cu capul pe pernă.

În loc să fie veselă şi mulţumită, era, dimpotrivă, tristă şi amărâtă şi plângea în ascuns de mamă-sa.

Nici Cristina nu era mulţumită. Îşi dădea seama ce greşeală făcuse şi se căina amar, numai că era o pocăinţă târzie şi fără de folos. Cât despre tăiat părul, fi nici vorbă: ştia doar că, în aceeaşi clipă, Bucle-de-Aur ar fi murit.

Într-o dimineaţă, Cristina intră în camera în care dormea fata ei. Bucle-de-Aur visa şi vorbea în somn, zicând: „O, cât sunt de mulţumită şi de fericită că nu mai am păr de aur adevărat şi că părul meu este acum uşor, aşa că pot să umblu ! Pot să umblu, pot să umblu, pot să sar şi să alerg în voie!”

Auzind aceste vorbe, ochii Cristinei se umplură de lacrimi, care începură să cadă pe părul fetiţei… Dar, minune! Îndată ce lacrimile atinseră părul frumoasei Bucle-de-Aur, se formă în jurul capului un fel de nor auriu. Norul acesta se ridică în sus, ieşi pe fereastră şi se înălţă în văzduh. Puţin după aceea, se trezi şi Bucle-de-Aur şi, pieptănându-şi părul, simţi că nu mai este de aur greu, ci uşor şi mătăsos. Mişcă de câteva ori capul şi  văzu că nu simte nici o greutate.

Plină de bucurie, sări din pat şi se îmbrăţişă cu mamă-sa, vărsând amândouă şiroaie de lacrimi, numai că lacrimile acestea erau acum lacrimi de fericire.

Privind apoi pe fereastră, văzură cum barza ia în cioc norul de aur şi zboară lin cu el, pierind în înălţimile cele albastre ale văzduhului.

REGINA PLANETELOR

– poveste populară irlandeză –

 

De mult de tot trăia un om cu nevasta sa. Lumea avea numai cuvinte de laudă pentru el, dar pentru ea nici unul. Era o muiere afurisită. Bărbatul a murit întâi şi a fost îngropat numai pentru că vecinii ei erau recunoscători, aşa zi ploioasă şi cu furtună a fost atunci.

Nevasta a murit şi ea la câtva timp după aceea şi a avut parte la priveghi şi la înmormântare de două dintre cele mai frumoase zile ce se pomeniră. Lumea s-a cam mirat de asta, ştiind că nimeni nu avusese un cuvânt de laudă pentru ea. Fiul lor spuse atunci că nu va dormi două nopţi în acelaşi pat şi nici nu va mânca două mese la aceeaşi masă până nu va afla de ce tatăl lui, care era lăudat de toată lumea, a avut parte de aşa zi urâtă la înmormântare, iar mamă-sa, pe care nu o lăudase nimeni, de aşa zile frumoasă. Şi porni la drum.

Făcuse o bucată bună când ajunse la o casă, la care trase peste noapte. Era casa unei văduve care avea trei fete. După cină, femeia îl întrebă încotro se duce şi el îi spuse toată povestea.

-Dacă o să găseşti răspuns la întrebările dumitale, ai vrea să afli de ce nici un flăcău n-o vrea de nevastă pe fata mea cea mare? Toţi le cer pe celelalte două, dar nici unul nu se uită la cea mare. Nu ştiu de ce.

  -Am şi aşa destule necazuri – îi spuse tânărul – dar, dacă o fi să găsesc o vorbă pentru dumneata, ţi-oi aduce-o.

Părăsi casa a doua zi de dimineaţă şi tot merse până se lăsă noaptea. Ajunse la un fierar şi poposi peste noapte la el. Fierarul îl întrebă, aidoma văduvei, încotro se duce, iar el îi povesti despre tată-său şi mamă-sa.

-Dacă poţi, ai vrea să-mi aduci şi mie un răspuns la ce-mi pricinuieşte necazurile astea? – spuse fierarul.

-Ce necazuri ai? – îl întrebă tânărul.

-Păi – răspunse el – lucrez aici în fierărie din zori şi până-n noapte, de luni până sâmbătă, şi nu pot pune un ban deoparte, sunt tot atât de sărac ca la începutul vieţii.

-Oi face ce mi-o sta în putinţă – îi spuse flăcăul – dar nu cred că o să mă mai întorc.

El porni la drum a două zi de dimineaţă şi merse toată ziua. Trase peste noapte la un fermier. Cum şedeau amândoi la foc, fermierul îl întrebă încotro se duce, aşa cum îl întrebaseră şi ceilalţi doi. El spuse povestea despre tată-său şi mamă-sa.

-Dacă-mi poţi aduce şi mie un răspuns, şi sper că o vei face – îi spuse fermierul – atunci află de ce o parte a acoperişului de-acolo de la uşă lasă să treacă ploaia prin el. Am chemat meşterii cei mai pricepuţi, dar nu-l pot usca.

-Am destule necazuri pe care trebuie să le lămuresc – spuse tânărul. Eu însumi nu găsesc răspuns la întrebările mele, şi toată lumea vrea să afle răspuns la ale lor. O să fac tot ce mi-o sta în putinţă şi de-oi găsi vreo veste pentru dumneata, ţi-oi aduce-o cu plăcere.

El porni la drum a doua zi de dimineaţă şi merse toată ziua fără să dea de o casă. Tocmai se lăsa noaptea când zări o lumină într-o casă ceva mai la o parte de drum. Se îndreptă spre ea şi găsi uşa larg deschisă. Bucătăria era mare, curată şi caldă; un foc bun ardea în vatră şi un scaun era tras în faţa ei. Dar nu se zărea ţipenie de om. Se aşeză pe scaun şi, după câtva timp, zări în uşă o femeie frumoasă. Ea îi dete bun venit cu prietenie şi bună credinţă şi el îi răspunse la fel. Femeia îi pregăti cina, şi asta nu-i luă mult timp. Flăcăul se aşeză la masă şi mâncă pe săturate. Apoi femeia îi dădu apă ca să-şi spele picioarele după drum. El se aşeză din nou lângă foc, tot vorbind fleacuri cu ea. Nu mai întâlnise o femeie atât de binevoitoare.

După ce au stat de vorbă multă vreme, femeia i-a spus că-i timpul să se ducă la culcare, că era obosit după o zi de drum. Camera lui era în capătul bucătăriei, cu o uşă prin care putea să privească, din patul pe care era întins, în bucătărie. Pe foc era o oală mare de apă, gata să dea în clocot. Flăcăul se întinse pe pat, dar cât era de obosit, nu adormi. Nu trecu mult şi văzu că apa fierbe şi dă în foc dar femeia o lasă acolo. Apoi o văzu cum îşi vâră capul în oala cu apă ce clocotea. Se tot scufunda până când tot ce mai putu vedea erau tălpile picioarelor care-i ieşeau peste marginea oalei. În cele din urmă şi acestea au dispărut şi nu s-a mai zărit nimic din femeie. Băiatul putea vedea clar toate acestea prin uşa camerei, aşa cum stătea în pat. Nu mai este nevoie să spunem că nu se mai lipea de el nici fărâmă de somn. Se tot minuna de ceea ce vedea dar se şi îngrozea. Când gândea că femeia stătuse destul de mult în oala cu apă clocotită ca să se topească toată, deodată o văzu înălţându-se în sus, încetul cu încetul, tot aşa cum se scufundase şi tot atât de plină de viaţă ca mai înainte. Omul nostru doar că nu-şi ieşi din minţi de spaimă. Se gândea dacă nu cumva îi vine rândul să fie aruncat în oală.

Femeia luă apoi o frânghie, făcu un laţ la un capăt şi o aruncă de se prinse de una dintre grinzile din bucătărie. Se urcă pe un scaun, îşi trecu capul prin laţ şi se spânzură. Şi atârnă acolo dând din picioare, până când nu se mai mişcă deloc. Când omul nostru crezu că o fi moartă, deodată ea ieşi din laţ plină de viaţă, aşa cum fusese mai înainte.

Apoi aduse un brici şi-şi tăie beregata. Sângele curgea din ea ca dintr-un bou înjunghiat iar femeia căzu la pământ şi zăcu acolo zvâcnind din călcâie, gemând şi văitându-se. În sfârşit, rămase nemişcată.

-Acum chiar că a murit – îşi spuse omul în sinea lui.

Dar, ca şi în celelalte dăţi, după ce zăcu pe podea o bucată de vreme, femeia se ridică din nou sănătoasă, teafără şi plină de viaţă, cum fusese mai înainte.

Gândurile omului nostru se învălmăşiseră de tot, întrebându-se ce ar fi mai bine să facă el în noaptea aia: să fugă unde o vedea cu ochii, sau să rămână. Tot ce văzuse fusese atât de ciudat!

Nu trecu mult şi ea începu o altă năzbâtie. Femeia aduse o pungă şi o puse pe masă. Trase masa în mijlocul odăii şi începu să numere banii de aur şi de argint din pungă. A tot stat aşa mult timp până ce a numărat mulţi bani; după aia i-a strâns pe toţi şi i-a pus la loc în pungă.

Apoi a luat o rochie de mătase, a îmbrăcat-o, a ales o carte şi s-a apucat s-o citească mult timp. Tot atât de mult timp cât a stat în oală, în laţ, pe podea cu beregata tăiată şi numărându-şi banii. După ce a citit din carte o lungă bucată de vreme, a coborât în odaie.

-Dormi? – l-a întrebă ea pe străin.

El, mort de frică, nu răspunse.

-Ştiu eu că nu dormi! Nici gând de aşa ceva! Ai văzut tot ce-am făcut astă seară?

-Am văzut – abia îngăimă

-Ai auzit vreodată de Regina Planetelor?

-Am auzit – spuse el.

-Eu sunt aceea. Ai văzut cât de mult am stat în oala cu apă clocotită?

-Am văzut.

-Asta-i moartea care-i aşteaptă pe copiii ce au venit pe lume în tot acel răstimp. Şi ai văzut cât de mult am atârnat spânzurată?

-Am văzut – spuse el.

-Asta-i moartea care-i aşteaptă pe toţi copiii ce s-au născut în acel răstimp. Ai văzut cât timp am zăcut pe jos cu beregata tăiată şi sângerând?

-Am văzut.

-Asta-i moartea care-i aşteaptă pe toţi copiii ce s-au născut în acel răstimp. Ai văzut cât de mult am numărat banii?

-Am văzut.

-Acesta-i traiul care-i aşteaptă pe copiii născuţi în răstimpul acela. Şi ai văzut cât de mult timp am citit cartea?

-Am văzut.

-Acesta-i traiul care-i aşteaptă pe copiii ce s-au născut în acel răstimp. Ştiu ce te-a adus aici – vrei să afli despre tatăl şi mama ta. Toată lumea îl preţuia pe tatăl tău. Îl binecuvântau toţi. Chinurile lui au ţinut pentru el numai cât au ţinut cele două zile ploioase şi furtunoase ale înmormântării. Mama ta nu a fost preţuită de nici un sărac şi n-a avut parte decât de cele două zile frumoase ale înmormântării. Acum ia aminte! Mâine o s-o întâlneşti pe mama ta alergând cu gura căscată, urmărită de doi dulăi mari. Ţine mărul acesta de alamă. Trebuie să i-l arunci, dar, de nu va nimeri drept în gura ei, ea te va înghiţi, ca să te împiedice să aduci acasă veşti despre soarta ei nenorocită. Spune-i văduvei care-i îngrijorată de fata ei cea mare că, dacă o duce-o la slujbă două duminici purtând-o în cârcă, toată lumea o s-o cinstească. Spune-i fierarului că norocul nu le surâde celor care doar trudesc, fără să se gândească şi la fapte bune. Cât despre fermier, spune-i să dea înapoi stuful pe care l-a furat pentru acoperişul lui şi n-o să-i mai plouă în casă.

Tânărul îşi veni în fire şi petrecu restul nopţii dormind liniştit, iar a doua zi porni la drum spre casa lui. Nu merse mult şi o văzu pe mamă-sa venind spre el cu gura căscată şi urmărită de doi dulăi. El îi aruncă mărul de alamă şi acesta îi intră în gură. Maică-sa căzu jos mototol şi cei doi dulăi se depărtară în goană. Flăcăul se duse acasă, dând, în drumul lui, fermierului, fierarului şi văduvei sfaturile Reginei. Toţi le-au urmat şi le-a mers bine după aceea.

Asta-i povestea despre Regina Planetelor.

 

BATRANUL SI NEPOTUL

A fost odata,tare demult,un batran...El locuia cu fiul sau, cu nora si

nepotul.Intr-o zi sotia fiului ii spuse:"Auzi draga, hai sa ii amenajam un loc in grajd tatalui tau ca aici ne incurca... Asa o sa avem mai mult spatiu...", sotul initial nu a vrut, dar pana la urma se lasa convins.Cu un carlig de lemn il luara pe Batran si il transportasera in grajd.Copilul care asistase la toata scena, se duse si lua carligul de lemn si il puse foarte bine in casa. Tatal vazandu-l intreba :- La ce iti trebuie acel carlig ?

- Pai, acum nu imi trebuie dar, si tu vei ajunge ca tataie, si atunci cu siguranta imi va trebui,raspunse copilul...

In urmatoarea clipa Batranul fuse adus inapoi in casa si trai cele mai frumoase clipe!

Trimisa de Matei

CREIONUL

Copilul îsi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întreba:
- Scrii o poveste care ni s-a întâmplat noua? Sau poate e o poveste despre mine?
Bunicul se opri din scris, zâmbi si-i spuse nepotului:
- E adevarat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar placea sa fii ca el, când vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindca nu vazuse nimic special la acesta.
- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am vazut în viata mea!
- Totul depinde de felul cum privesti lucrurile. Exista cinci calitati la creion, pe care daca reusesti sa le mentii, vei fi totdeauna un om care traieste în buna pace cu lumea. 

Prima calitate: poti sa faci lucruri mari, dar sa nu uiti niciodata ca exista o Mâna care ne conduce pasii. Pe aceasta mâna o numim Dumnezeu si El ne conduce totdeauna conform dorintei Lui.
A doua calitate: din când în când trebuie sa ma opresc din scris si sa folosesc ascutitoarea. Asta înseamna un pic de suferinta pentru creion, dar pâna la urma va fi mai ascutit. Deci, sa stii sa suporti unele dureri, pentru ca ele te vor face mai bun.

A treia calitate: creionul ne da voie sa folosim guma pentru a sterge ce era gresit. Trebuie sa întelegi ca a corecta un lucru nu înseamna neaparat ceva rau, ceea ce este neaparat e faptul ca ne mentinem pe drumul drept.
A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioara, ci mina de grafit din interior. Tot asa, îngrijeste-te de ce se întâmpla înlauntrul tau.
Si, în sfârsit, a cincea calitate a creionului: lasa totdeauna o urma. Tot asa, sa stii ca ceea ce faci în viata va lasa urme, astfel ca trebuie sa încerci sa fii constient de fiecare fapta a ta.
de Paulo Coelho 

Ai fost si esti doar om...

Ai fost si esti doar om

Si cu greseli si cu păcate

Dar om.

Iar cine poate sti ce-i în adânc?

Doar tu si clipa ce-a trecut!

Si dacă dor cuvinte-acum

Sunt pentru că au fost

Si nu oricum

Ci cu un singur rost

Ca tu să fii

Si mai presus de toate,om!

(Mirela Hincianu)